Pisici. Pentru că miau plăcut.

Nu. Nu am scris greşit. Ştiu ca lipseşte cratima, dar aşa îmi amintesc de o veche întâmplare. Hai să v-o povestesc.
Era seara de revelion, acum peste 15 ani. Copiii trebăluiau în bucătărie, eu beam ceva şi mă fâţâiam. Şi m-a pus nevoia să merg la ei. Să-mi iau cuţit. Voi aţi înţeles ce-am zis? Voiam să-mi iau un cuţit. Aşa le-am şi răspuns când m-au întrebat ce fac: „mi-au cuţit”. Au izbucnit în râs la „miau cuţit”-ul meu. Degeaba mă enervam şi le explicam. Se distrau şi se prefăceau că nu înţeleg.
„Miau. Cuţit” a rămas vorba noastră atunci când una spunem şi alta pricepem. Eventual cu alcool asociat. Deşi copiii mei nu beau şi nu fumează. Ghiciţi cine a mai rămas…
De fapt, acum, voiam să vă povestesc despre alt miau.
Partea rea la început, ca să rămână cea bună la sfârşit.
Miroase. Uneori pute. Bag in priză chestii parfumate care mă fac să strănut repetat. Se lasă cu păr la schimbarea anotimpurilor. Şterg parchetul cu Floor de la Sano care nu strică animalelor. Costă mult, căci nu vor hrană ieftină. Nu pot lipsi prea des sau prea mult de-acasă. Doamne fereşte să aibă nevoie de doctor. Nu pot primi vizitele celor cu pretenţii sau ale celor cu… boli de ficat (prea sensibili, vreau să spun :wink:)
Dar merită toată osteneala. Pisicile, vreau să spun. Grija pisicilor.
Şi acum – o mică poveste cu poze băgate in text. Dacă le vreţi mai mari, daţi click.
Au fost odată un moş şi o babă. Pardon – un motan şi o pisică  . Nu. Nu erau agresive. Miorlăiau doar ca să las pozatul şi să le dau păpica. O ea şi un el pe care-i hrăneam zilnic şi care îşi aveau teritoriul într-o curte părăsită. Plăteam lunar chirie pentru ei ca să nu fie alungaţi. Erau mai mulţi şi mă bucuram în fiecare dimineaţă văzându-i că mă aşteaptă. Acum sunt mai puţini din cauza căţeilor lăsaţi liberi de stăpâni nesimţiţi. Of. Iar cei doi din poza anterioară au avut pui. De frică să nu păţească ceva, am luat pisoiaşii în casă. Erau cât un ghiveci de mari. S-au adaptat destul de uşor şi au devenit extrem de jucăuşi. Apoi au crescut şi au devenit mai sobri  Părinţii îi hrăneam în continuare aşa cum v-am descris. Prin gard.
După exact un an de zile m-am pomenit cu mămica lor la uşă… La distanţă de două case şi o stradă de traversat. Încă nu vrea să intre (decât in hol) şi fuge afară la orice zgomot. Dialoghează cu puii prin uşa întredeschisă şi am senzaţia că se recunosc.
Asta pentru cei care tratează animalele ca pe nişte fiinţe fără memorie.
Eu mă răsfăţ în compania pisicilor. Îmi torc atunci când mă văd agitată, se cuibăresc lângă mine atunci când nu mă simt bine, ne jucăm atunci când avem noi chef. De fapt, nu sunt sigură dacă nu cumva se joacă cu mine doar ca să-mi facă plăcere.
Îmi suportă chiar şi mirosul de fum şi nu au dat în dependenţă ca alţii, de exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=CeqgWonllRM
Sunt nişte mici zeităţi care ne oferă, cu indulgenţă, compania lor
Bine zice vorba: „Dacă vrei sa fii stăpân ia-ţi un câine. Dacă vrei să ai stăpân ia-ţi o pisică.” Merită, oricum.
Voi aveţi animale? Aţi avut animale în copilărie? Vi le reamintiţi? Sper că da.
P.S. Iubesc şi câinii. Am avut în grijă doi căţei comunitari (am undeva o postare de care nu vreau să-mi reamintesc) din care a rămas doar unul. Sau una. Vecinii de vizavi au botezat-o Suzana. O hrănesc şi ei. Are, de la mine, în fiecare dimineaţă, o porţie de tacâmuri fierte, calde, cu pâine muiată în zeamă de pui, dar lasă pâinea altor amărâţi, mai flămânzi ca ea. Singurul avantaj al comunităţii: nu pot apărea câini străini. Maşinile celor înstăriţi sunt păzite pe banii mei. Să le fie de bine.