Mie ideile îmi vin brusc. Poate de aceea unele sunt proaste. Zic și eu ca să mă scuz.
Ieri mă gândeam doar la cum să fac o pomană simbolică. Conform tradiției. Căci da. 23 martie e ziua când tata a decis să plece definitiv. Sau poate nu. Mi-a lăsat un dosar cu file pline de memorii. Amintiri din perioada 1923-1952. Copilăria, școala, primele poezii, prima plecare din Cernăuți, reîntoacerea, a doua plecare din Cernăuți. Amintiri din Rădăuți și alte zone în care s-au refugiat părinții lui înainte de a ajunge a se stabili la Sibiu. Scoala de ofițeri de la Sibiu, instrucțiile, pregătirile de război ale cavaleriștilor, plecarea nemților, venirea rușilor, frontul și viața de după. O viață de om.
Azi am zis să vă pun o foaie de la intrarea rușilor în Bucovina. Încerc să trec totul pe computer, dar mă stresează teribil cele citite. Sper să reușesc. Voi atașa și un mic fragment cu cele petrecute la Cernăuți în perioada iunie – septembrie 1940. Pentru informație, nu pentru stil. Și pe voi vă dor amintirile altora?
Să fie pace.
Jurnal de fraieră 
Ar trebui să-mi fac timp să citesc despre viața zbuciumată a tatălui tău. Mă bucur că transcrii totul. ❤️
Mulțumesc pentru susținere. Nu credeam că amintirile tatălui vor interesa. Sunt lucruri ce nu-mi imaginam că se vor repeta. Și totuși …
Da, din păcate istoria se repetă. 😦
„Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.”
Mă doare că rude ale mele de sânge s-au născut în Nisporeni, iar în ’40 au trebuit să lase totul acolo și să vină în țară. Străunchiul meu nu a suportat ușor plecarea asta, așa că la puțină vreme a hotărât că este momentul marii treceri.
poate ar fi fost bine să cunoaștem vechile povești și drame pentru a nu plăti din nou. 😦
Din păcate, istoria noastră a tot fost scrisă pe „repede înainte”, iar documentele care ar putea face lumină în multe privințe, în loc să se afle în arhivele statului nostru, se află în arhivele, poate secretizate, ale rușilor. Unii dintre noi mai avem informații „de la sursă”, dar nu totdeauna deținem și documente doveditoare.
Asta cu ”repede înainte” mi se potrivește și mie. Am descoperit sumedenie de greșeli în PDF. Le voi corecta. Scuze tuturor. 😦
Am citit cu un nod in gat… Cand am ajuns la Tyras, lasat in grija altuia, nodul s-a transformat in lacrimi. Nu pentru caine, neaparat, dar si pentru el. Tyras a simtit, probabil, exact ce au simtit prietenii lui umani care au fost dezradacinati. E tare trist…
Ceea ce a scris tatal tau si ai publicat tu, este istoria reala, nefardata. De-ar fi putut toti – de s-ar fi gandit sau daca ar fi vrut – sa scrie…
E rascolitor pentru mine, ca strain, sa citesc… Nu cred ca-mi pot imagina cum este pentru tine. Nu e prima poveste de viata despre dezradacinare pe care o aflu de la cei care le-au trait (sau le-au fost povestite de parinti/bunici), dar de fiecare data mi se pune un nod in gat si… imi spun in gand „Doamne, ce bine ca nu am trait asa ceva si sper sa nu traiesc” – poate e un gand egoist, dar nu doresc nimanui sa traiasca asa ceva; si unii traiesc asta in mileniul trei!!! E gresit ca ma ia cu furie?! Furie neputincioasa…
Iti multumesc foarte, foarte mult pentru acest capitol din istorie. ❤
Știu ce zici. Suntem pe-un gând. Dar, ca să facem un bine internetului, pun poza tatei copil și a câinelui lui. Altul, cred.
Albinuta! Poza mi-a intrat in inima – si a facut-o sa planga, si dau apa la soricei pentru ceea ce era cand a fost facuta poza si ce-a urmat… Un copil si-un caine in imagine ma induioseaza mereu, dar aceasta fotografie a facut mai mult… Nu cred ca pot explica… Simt ca o serie de valuri: tristete, bucurie, duiosie, iar tristete… Cum intra unii cu buldozerul in vietile oamenilor! Si totul pentru ca… pot!! 😦
Ce-a fost, a fost. Dar să lăsăm ca astăzi să se întâmple din nou grozăviile despre care citesc mi se pare inadmisibil. Undeva am greșit toți, ca oameni. Și plătesc doar morții. Ca mereu.
Vă vin brusc, dar la timp. Povestiți-le pe câteva pagini, fiecare limitată la o lungime acceptabilă. Perioada este foarte potrivită – propaganda rusească creste de la o zi la alta. Faceți niște povestiri de impact pentru nătărăi (n-am găsit termen mai puțin jignitor).
Chiar nu credeam că amintirile bunicilor sau părinților vor fi de actualitate. M-am înșelat. Voi reveni. Sunt realități, nu povești.
Eu am pus asemenea povești când am început blog-ul. Cred că sunt mai mult de 20 de pagini. Dacă vreți să le citiți, în meniu este un Cuprins. Cam primele trei capitole ale Cuprinsului. Vă doresc mult succes.
Trec acum. Mulțumesc.
Adică, treceți la treabă?😀
Incerc să mă descurc cu cuprinsul. Doar că sună mereu whatsapp-ul. O să insist.
Nătărăii nu vor citi. Din păcate!
Nătărăii nu contează. ”Decât” la vot, din păcate.
Vieţile oamenilor de rînd sînt complet lipsite de valoare pentru cei ce le dictează, de sus, drumul şi uneori capătul de linie. În hohote, noi plîngem iar ei rîd. C-aşa a fost, este şi va fi în veci destinul speciei umane.
Ideea mea nu e să plâng, ci să ripostez. Cu date.
E vina mea dacă nu reușesc.
Nu există vină,nici păcat.
Încă n-am citit documentul. Am încercat să descifrez scrisul de mînă dar e foarte greu.
De-aş fi avut minte aş fi întrebat-o pe mătuşă-mea de amintirile din copilărie. Acum e prea tîrziu. Iar pe maică-mea n-are rost s-o întreb nici cum o cheamă.
Îmi pare rău pentru tine.
Mda, se pare că lipsa de minte e o trăsătură de familie. C’est la vie.
Cred că n-are rost să mă apuc să-mi scriu memoriile, că nu mai am. 🙂
Ce a fost a fost doar ca anumite lucruri par sa inceapa sa se repete. Ceea ce e horror.
As vrea sa ma trezesc din acest cosmar ce pare in fiecare dimineata ca se reia, asa ca in filmele de groaza. Si da, chiar amintirile celorlalti dor, chiar daca poate diferit, dar rezoneaza cumva cu idei personale.
Multumesc mult pentru ideea avuta. Si poate ca de undeva de sus, tatal tau se bucura pentru acest gest. Eu asa cred.
Seara buna! ❤
Mulțumesc și eu pentru gândurile bune.
PS Știi ce prostie am făcut? Am rugat, prin mesaj privat, un europarlamentar român să strângă un grup de colegi și să meargă toți în Ucraina. Să dea timp, astfel, ca cei vii să fie salvați și cei morți îngropați. Plecam de la ideea că nu vor fi atacuri la vizita lor. Dar, na. La vorbe toți sunt buni. Pardon. Suntem.
Cred ca ii numeri pe degete pe cei care au votat impotriva unor mizerii. Dar sincer, nu stiu cum s-ar fi dus acolo si sa aiba certitudinea ca se vor si intoarce teferi. Asa ca probabil s-au mai gandit. Nu fi dezamagita. Gestul tau mi se pare chiar important. Ar trebui sa-l interpreteze ca un semnal. Eventual. Stii ce se spune despre efectul unei batai ale aripii de fluture. Nu se stie ce produce si unde!
Ai rămas cu o avere spirituală neprețuită și faci mult bine că ne-o împărtășești. Sunt amintiri care ne tulbură adânc și pe noi, darămite pe tine, dar trebuie să știm și să nu uităm.
”Totul a fost bine, totul se va termina trist”, explică Muratov, câștigătorul premiului Nobel pentru Pace din acest an. 😦
Filă de isorie, cu adevărat! Era nevoie de aducerea ei spre publicul larg, mulțumim Albinuță! Și dacă mai vrei, poate ne mai oferi încă din acest dosar, moștenit de la părinte.
Mulțumesc pentru mesaj.
Sunteți bine? Ați abandonat blogul pentru viața reală? Sper că ați continuat să scrieți și că veți publica.
Eu m-am mobilizat pentru introducerea in continuare a filelor. Am ajuns doar în 1945.
Pace să fie.
Sunt bine, mulțumesc lui Dumnezeu! Voi continua să scriu cu mare drag, ba chiar mă pregătesc să ies și la tipar. Viața reală într-adevăr m-a îndepărtat puțin, pentru că eu sunt dintre aceia cărora le place să depene povestirile sub formă de amintiri, filtrate deci și procesate, nefiind în stare, atunci când întâmplările chiar se și petrec efectiv, să le poată împărtăși publicului, așa verzi. Nu aș putea fi un bun corespondent de război pentru că trăirea efectivă a evenimentelor, mă fură. Cu atât mai mult sunt entuziasmat de lucrări, cum este cea a tatălui dvs., care le-a relatat exact așa cum s-au întâmplat. Dacă vă mai spun și că grafia tatălui dvs. seamănă atât de mult cu scrisul tatălui meu, veți înțelege cât de mult am fost mișcat. Mult spor pentru întreprinderea dvs. de a scoate aceste comori la lumină!
Unchiul meu asa a plecat si el, din Cernauti (de langa). S-a oprit la Dorohoi, facut familie si cladit o casa si apoi dus spre ceruri. Copilaria mi-a fost incarcata de povestile asemanatoare, cum el, tanar, a apucat sa treaca granitza cu o boccea in bat. Moldova saraca l-a primit pe saracul de el.
Ma gandesc daca sa povestesc povestile astea si Cocutzei (devenita capra cat mine, intre timp, de imi numara matreata si firele albe). Sunt multe tristeti in povestile astea -mi-a luat sa citesc tot ce a scris tatal tau.
De soldatul rus, un alt dorohoian mai vestit, Pastorel Teodoreanu a scris cateva epigrame.
Cea mai buna mie e in aia unde se ia de nashu-su (Sadoveanu, dat cu comunistii sa ii fie bine lui):
Nasul sfatuit de-un rus
Intoarse curul la Apus
Si arata Apusului
Care-i fata rusului
Wow, wow. Și pentru poveste, și pentru epigramă.
Ai mei ne-au ferit de povești triste. Tata recunoaște undeva în memoriile lui. Nu au vrut să ne încarce cu durerile lor. Mi-ar fi plăcut să le aflu cât era în viață căci am sumedenie de întrebări. Așa că e complicat cu Cocuța ta. Există riscuri.