Nimic nu mai pare cum părea.

 

Zic…
Cărțile nu m-au dezamăgit niciodată. Nu sunt sigură că am priceput totdeauna tot, dar politica corectă nu mă va impiedica să le citesc în continuare. Fie ele americane, rusești sau ucrainene. Nu am nevoie de indicații în a le aprecia. Criticii au treaba lor, cititorii ca mine se descurcă singuri.
Dar…
Realitatea depășește tot ce credeam că e posibil. Aflu întâmplări îngrozitoare ori încântătoare. Dureroase ori tămăduitoare. Toate cu impact în mintea ori sufletul nostru, deja tulburate de spectrul bolilor ori al crizelor. Înțelegeți voi ce vreau să spun.
Deci…
Peste toate astea am dat de un mesaj. Din 2021. M-a năucit. Îl inserez aici și nu știu cum să reacționez. Milă? Silă?
Verificați-vă și voi sentimentele și nu mă condamnați prea tare. Am nevoie de gândurile voastre pentru a mă lămuri.
Vă pun textul tradus de FB. Încercați să nu vă legați de fleacuri. Ce credeți despre cele relatate?

Am fost numit după bunicul meu.
Bunicul meu, Vladimir Yakovlev, a fost un criminal, un călău sângeros, un cekist. Proprii săi părinți s-au numărat printre multe dintre victimele sale.
Tatăl său a fost împușcat de el, de bunic, sub acuzația de speculă. Mama lui, străbunica mea, s-a spânzurat când a aflat despre asta.
Cele mai fericite amintiri din copilărie ale mele sunt legate de un apartament vechi și spațios de pe Novokuznetskaya, de care familia noastră era foarte mândră. Acest apartament, așa cum am aflat mai târziu, nu a fost cumpărat sau construit, ci a fost confiscat – adică luat cu forța – de la o familie bogată de comercianți Zasmokvorets.
Îmi amintesc vechiul bufet de sculptură pe care obișnuiam să mă cațăr ca să iau gem. Și o canapea mare și confortabilă, pe care eu și bunica, înveliți într-o pătură, citeam basme seara. Și două scaune uriașe din piele, care, conform unei tradiții de familie, erau folosite doar pentru cele mai importante conversații.
Așa cum am aflat mai târziu, bunica mea, pe care am iubit-o enorm, a lucrat cu succes cea mai mare parte a vieții ca prozatoare profesionistă. O femeie nobilă înnăscută, și-a folosit originile pentru a stabili conexiuni și a provoca prietenii la franchețe. Am scris rapoarte oficiale bazate pe rezultatele conversațiilor.
Canapeaua pe care am ascultat basme, și fotolii, și bufet, și toate celelalte mobile din apartament nu au fost cumpărate de bunicii mei. Pur și simplu le-au ales singuri într-un depozit special, unde au fost livrate proprietăți din apartamentele moscoviților împușcați.
Cekiștii și-au mobilat apartamentele gratuit din acest depozit.
Sub filmul subțire al ignoranței, amintirile mele fericite din copilărie sunt pline de spiritul jafului, crimei, violenței și trădării. Înmuiat în sânge.
Sunt singurul?
Toți, care am crescut în Rusia, suntem nepoții victimelor și călăilor. Totul absolut, totul, fără excepție. Nu au existat victime în familia ta? Deci erau călăii. Nu au existat călăi? Deci au existat victime. Nu au existat victime, nici călăi? Deci există secrete acolo.
Nici măcar să nu te îndoiești!
Cred că subestimăm foarte mult impactul tragediilor trecutului rusesc asupra psihicului generațiilor de azi. Împărtășind mințile noastre cu tine. Până astăzi, luându-ne rămas bun, ne spunem unul altuia – „La revedere! „, fără să realizez că „întâlnire” este de fapt un cuvânt de închisoare. În viața obișnuită, există întâlniri, întâlnirile sunt în închisoare.
Până astăzi scriem ușor în texte: „Voi scrie când voi fi liber! „. Când voi deveni LIBER…
Evaluând amploarea tragediilor trecutului rusesc, de obicei luăm în considerare morții. Dar pentru a evalua amploarea impactului acestor tragedii asupra psihicului generațiilor viitoare, trebuie să luăm în considerare supraviețuitorii, nu morții. Morții sunt morți. Supraviețuitorii au devenit părinții noștri și părinții părinților noștri.
Supraviețuitorii sunt văduve, orfani, oameni dragi pierduți, expulzați, dezonorați, exilați, uciși pentru propria mântuire, pentru idei sau pentru victorii, devotați și trădați, frânți, puși să-și vândă conștiința, transformați în călăi, torturați și chinuiți, violați, mutilați, jefuiți, forțați să toarne, beți de de durere fără speranță, sentimente de vinovăție sau credință pierdută, trecuți prin înfometare, captivitate, ocupație, lagăre.
Zeci de milioane de morți. Sute de milioane de supraviețuitori. Sute de milioane dintre cei care și-au transferat frica, durerea, simțul unei amenințări constante din lumea exterioară – copiilor care, la rândul lor, adăugând propria suferință acestei dureri, ne-au transmis această teamă. Doar statistic, nu există o singură familie în Rusia astăzi care să nu suporte consecințele grave ale atrocităților fără precedent de amploarea lor care au continuat în țară timp de un secol.
Te-ai întrebat vreodată cum această experiență de viață a trei generații consecutive de strămoși DIRECȚI îți afectează percepția personală asupra lumii de astăzi? Dacă nu, atunci gândește-te la asta.
Mi-a luat ani să înțeleg istoria familiei mele. Dar acum știu mai bine de unde mi-a venit frica irațională eternă. Sau un stealth exagerat. Sau incapacitatea absolută de a avea încredere și de a construi o relație apropiată. Sau un sentiment constant de vinovăție care m-a bântuit de când eram copil de când mă știu.
La școală ni se spunea despre atrocitățile fasciștilor germani. La Institut despre atrocitățile hunweibinilor chinezi sau ale khmerilor roșii cambodgieni. Am uitat doar să spunem că zona celui mai teribil lucru din istoria omenirii, fără precedent ca amploare și durată a genocidului nu a fost Germania, nu China sau Cambodgia, ci propria noastră țară. Iar cei care au supraviețuit acestei orori a celui mai teribil genocid din istoria omenirii nu au fost chinezi sau coreeni îndepărtați, ci trei generații consecutive din PROPRIA TA familie.
De multe ori credem că cel mai bun mod de a ne proteja de trecut este să nu-l deranjăm, să nu pătrundem în istoria familiei, să nu intrăm în ororile petrecute cu rudele noastre.
Credem că e mai bine să nu știm. Este de fapt mai rău. Foarte mult. Ceea ce nu știm continuă să ne afecteze, prin amintirile copilăriei, prin relațiile cu părinții. Pur și simplu fără să știm, nu suntem conștienți de impactul său și, prin urmare, neputincioși să-l contracarăm.
Cea mai gravă consecință a unei traume moștenite este eșecul de a fi conștient de ea. Și, în consecință, eșecul de a realiza în ce măsură această traumă ne distorsionează percepția asupra realității de astăzi. Nu contează că pentru fiecare dintre noi astăzi este întruchiparea acestei frici, pe care fiecare dintre noi o vedem ca pe o amenințare – America, Kremlinul, Ucraina, homosexualii sau turcii, Europa „depravată”, coloana a cincea, sau doar sau doar un șef la serviciu sau un polițist la intrarea în metrou.
Important este dacă realizăm în ce măsură temerile noastre personale de astăzi, sentimentul nostru personal de amenințare externă – sunt în realitate doar fantome ale trecutului, a căror existență ne este atât de frică să o recunoaștem.
… La 19 ani, în ruină și foame, bunicul meu ucigaș aproape a murit de tuberculoză.  A fost salvat de la moarte de Felix Dzerzhinsky, care a adus de undeva, cel mai probabil dintr-un alt depozit „special”, o cutie de sardine franțuzești în unt. Bunicul le-a mâncat timp de o lună și, numai datorită acestui lucru, a supraviețuit. Asta înseamnă că îi datorez viața lui Dzerzhinsky? Și dacă da, cum să trăiesc cu asta? „
 
Vladimir Iakovlev este fiul lui Egor Iakovlev, editor la „Moscova News” în anii perestroikăi”
 

Scuzați greșelile din traducere.  Nu vreau să intervin prea mult. Linkul original și poza autorului sunt aici:
 


Să fie pace.

Publicat în Documente, Vorbe, vorbe, vorbe... | 21 comentarii

Cu dedicație

Să nu râdeti și nici să nu mă lăudați.

Am văzut plăntuțele Dianei, ale lui Mugur ori ale lui Vladen și m-au mobilizat. Am văzut și pozele unor influenceri cu lădițe pline și belșug cam sfidător pentru cei ca mine. Să fie.

Eu sunt bucuroasă de ce mi se intâmplă și vă spun și vouă. Am recolte 😀 Pe balcon, cum altfel?

ghiveci 1

ghiveci 2

surpriza

În rest, zorele și mușcatele înfloresc într-o veselie.


Tarhonul s-a făcut o mică tufă și îl voi pune în oțet.
Roșiile se tot coc și se tot crapă că evit să le culeg. Mă coc și eu inutil și sper să nu crap încă. 😛

PS Am făcut și o categorie speciala cu balconul ca să văd ce experiențe am mai avut.

Voi sunteți bine?

Dedic tuturor în general și unora (se știu ei) în mod special, o melodie.

Să fie pace.

Publicat în Aiureli, balcon, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , , , | 19 comentarii

Țigan Țăndări

L-am însoțit pe Valeriu Nicolae în aventura alegerilor. Pe blog. Ori pe FB. Eu zic că am reușit două chestii haioase. N-a fost să fie. Posibil ca altul să fie rostul lui.
Incep cu concluzia. Citiți cartea. E realitate crudă tratată cu o imaginație debordantă pe post de medicament. Te sperie unele, te îngrozesc altele, dar ți se dă imediat și antidotul. Plângi. Sau râzi. Sau cazi pe gânduri. E pe alese.

Încep relatarea căci nu o pot numi recenzie. Cumpărați cartea și ne vom putea povesti impresiile.

Începutul e dezamăgitor pentru mine. Despre numărul 73? Hellou. E numărul lui Sheldon Cooper și gata. Care nu știți, citiți. Posibil să mă înșel și posibil să nu aveți habar despre ce vorbesc. O mențiune trebuie s-o fac pentru domnul Valeriu, în caz că va ajunge pe-aici. Că tot vorbim despre numere. Mă bucur că îi place numărul PI. Are chiar un fel de obsesie pe care nu știu cum s-o descifrez. O las așa că doar nu trebuie să pricep tot. Susțin totuși că cea mai frumoasă carte despre PI, de dinainte de, e cea a Floricăi Câmpan. Mulți deștepți au apărut acum cu cărțile lor lucioase. Of. Tre să adaug că PI-ul lui Valeriu Nicolae e un altfel de simbol. E cumva o valoare a timpului și nu numai. Citiți, vă rog.

Revin.
N-ai cum sa povestesti. N-am cum să povestesc. Sunt țăndări alcătuind vitralii. Trebuie luate separat și împreună.

Avem frânturi din copilăria unui pui de țigan, pui de vârsta fiului meu. Cu eșecuri și cu realizări. Un pui de om stresat de societatea socialistă, multilateral…bla bla. Pe când bullyingul nu exista ca expresie. Dureros. Știți ceva? Pe vremea mea (așa-i că vă place vorba?) habar nu aveam că prietena mea cea mai bună (Anica Tatu) era țigancă. Știam doar că vine cu cornete de porumb fiert pe care îl savuram și căreia îi cedam la schimb sandviciul meu. Nu-mi amintesc să fi auzit cuvântul ”tigan” în anii de școală. Poate doar pe post de a descrie un comportament mai aparte. Sau am uitat sau rămân fraieră.
Continui.
Iubesc cărțile care îmi trezesc amintiri personale. Pe cele perfecte doar le admir. Vezi Dante, Borges ori Saint Exupery. Nimic de completat.
Deci în Țigan Țăndări am descoperit o lume formidabilă. La bloc. Cu oameni năcăjiți, săraci, dar isteți și descurcăreți.
Idem, o dureroasă lume a drogurilor. O lume bolnavă de care nu-i pasă nimănui. Mă simt îngrozitor doar citind și comentând stupid. Știu câteva ong-uri de acum mulți ani. De pe vremea când credeam că pot face ceva. Voiam un club pentru copii, cei mai mulți țigani, și primarul de atunci doar promitea. Aveam cărți și aveam 2 computere în sărăcia noastră de mahala. Doar spațiul ne trebuia. Tot pe-atunci voiam un buletin pentru o țigăncușă dintr-o familie pe care o ajutam și m-am ales doar cu pliante de la ong-ul din zona Hristo Botev. Dar viața și timpul le rezolvă pe toate. Simona e în Spania. E bine. Ținem legătura.

Iar am deviat.
Voi reușiți să faceți ceva sau doar ne minunăm ori speriem la cei descriși în carte? Există salvare colectivă sau e doar o chestie pe persoană fizică?

Ce m-a mai marcat în carte? Fără ordine cronologică, precum poveștile din interior.

1.Bătaia. Repetată și făcută ca să doară.
Nu am primit decât o palmă în viața mea. M-a uimit, nu m-a durut. Nu mi-am bătut niciodată copiii. Mai mult. Odată, când mă enervaseră peste poate, mi-am tras mie două palme serioase și ne-am potolit. Si copiii, și eu. Mă simțeam de vină.
2. Iubirea și sexul. Un coctail de senzații fizice și sufletești. Mă depășesc. Primele cuvinte potrivite (în special pe cele vulgare) sau nu, le-am descoperit după 89. Doar teoretic. Nu pot deosebi o iubire virtuală de una reală. Par la fel. Scuze.
3. Bogații. Ei există și se cred superiori. Așa am înțeles din carte. Puțini sunt ceea ce par.
4. Deștepții. O să recitesc. Deștepții și prietenii lipsesc din carte sau nu i-am descoperit eu.
5. Lumea. E mare și frumoasă și merită străbătută. Chiar și numai prin amintirile altuia. Fără câini cu covrigi, dar cu experiențe deosebite care trebuie citite. Ne învață că acasă e acasă și că e ca niciunde. Sper.
6. Familia. Provocare, grijă, acceptare. Toți o pățim. Unii povestesc, iar alții se regăsesc.
7. Viața în ghetou. Cu sărăcia și drogurile duse la extrem. Cu lipsa hranei, a igienei, a educației. Sună plat când povestesc eu, nu și în carte. E cumplit. E răscolitor.
8. Sărăcia. Adăugată ulterior. Sărăcia lor era nudă. Crudă. Cu scântei. Sărăcia alor mei și a celor din jurul lor era o sărăcie fudulă. Nu vorbeam despre găuri în talpă sau despre bani. Nu știam să facem bani. Ne-a marcat pe viață și nu știu dacă am depășit-o.

Deci.

O carte despre sărăcie și bogație, inteligență si prostie. Vis, idee și realitate. Mai multe dimensiuni, clar.
O carte despre o bucățică din sufletul lui Valeriu Nicolae. Donați și cumpărați pentru a afla că lumea e mare. Fiecare se poate ancora unde-i place.

Cei mai vechi știu că mi-e frică să termin o carte. Sper s-o depășesc.
Încă citesc, ceea ce vă doresc și vouă.

Să fie pace.

Publicat în Literatură, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , | 12 comentarii

Fără cuvinte.

Paște creștin 2022. Sacru și profan.

https://twitter.com/paulbayes/status/980333911501885440

Să fie pace.

Publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Nevoia de idoli?

Ieri m-a bâzâit prima muscă. O fi hibernat pe undeva sau doar a venit în vizită? În fine…

Și?

Vă relatez acum cum mi-a zbârnâit mintea:

  1. mi-am fixat să caut cana cu capac ca să nu am surprize în cafea…
  2. m-am gândit la fabulele lui La Fontaine și la musca ce se credea foarte importantă la împinsul trăsurii…
  3. m-am gândit la scurta poezie a lui W. Blake și cum suntem, cumva, niște muște…Vezi wiki.
  4. prin asociere mi-am amintit și de o postare mai veche (2015) cu o muscă și un păianjen – aici.

    Dar…

    cel mai mult și mai mult mi-am amintit de o imagine. Toți avem nevoie de idoli. Doar că uneori îi alegem greșit. Ne cam transformăm în muște, nu? Nu toți. Doar unii.
https://www.facebook.com/fuunnnn/posts/3800198316873013

Știu că sună aiurea, dar am un sfat de babă. 😦 Aveți grijă de alegerile pe care le faceți. Atâta timp cât mai puteți alege.

Publicat în Aiureli, Politică de baltă, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat | 23 comentarii

Plecarea din Cernăuți. 1940. Tata.

Mie ideile îmi vin brusc. Poate de aceea unele sunt proaste. Zic și eu ca să mă scuz.
Ieri mă gândeam doar la cum să fac o pomană simbolică. Conform tradiției. Căci da. 23 martie e ziua când tata a decis să plece definitiv. Sau poate nu. Mi-a lăsat un dosar cu file pline de memorii. Amintiri din perioada 1923-1952. Copilăria, școala, primele poezii, prima plecare din Cernăuți, reîntoacerea, a doua plecare din Cernăuți. Amintiri din Rădăuți și alte zone în care s-au refugiat părinții lui înainte de a ajunge a se stabili la Sibiu. Scoala de ofițeri de la Sibiu, instrucțiile, pregătirile de război ale cavaleriștilor, plecarea nemților, venirea rușilor, frontul și viața de după. O viață de om.
Azi am zis să vă pun o foaie de la intrarea rușilor în Bucovina. Încerc să trec totul pe computer, dar mă stresează teribil cele citite. Sper să reușesc. Voi atașa și un mic fragment cu cele petrecute la Cernăuți în perioada iunie – septembrie 1940. Pentru informație, nu pentru stil. Și pe voi vă dor amintirile altora?

Să fie pace.

Publicat în Documente, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , , , , , | 35 comentarii

Grigore. Bunelul.

Cu nume de sfânt. De ierarh păzit de îngeri. Ortodocșii îl amintesc în calendar. Azi. Iar povestea vieții lui Grigorie Dialogul e deosebit de frumoasă. AICI. Din păcate, pentru mine rămâne doar o poveste. Prea târziu să mă schimb precum alții la apropierea morții. Ce-o fi, o fi.
Profit însă de această ocazie pentru a vă pune trei poze nereușite ale unor brevete și decorații primite de bunicul din partea mamei. Grigore. Nu le-am putut scana din motiv de mărime.
Una e pentru frumusețe, alta e pentru valoare și a treia e pentru importanță în contextul actual.
Amintirile mele despre el rezistă și mi-ar fi plăcut să am cui le povesti. N-am.
Până la urmă, scopul acestei postări e de a pune oarece documente în lumea internetului. Ca să fie. Ca să se știe.

Atât.

PS: Nu sunt în stare să discut nici despre datele istorice, nici despre războiul care este și va mai fi , nici despre negocierile unora, nici despre deciziile altora. Nu are rost să ne amăgim.

Iertare. Pace.

Publicat în Documente, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Sper că și rușii își iubesc copiii

Un videoclip din 2010. Nu învățăm nimic.

Cuvintele melodiei au afirmații clare. Susțin. Viitorul va demonstra care sunt soluțiile.

In Europe and America there’s a growing feeling of hysteria
Conditioned to respond to all the threats
In the rhetorical speeches of the Soviets
Mister Krushchev said, „We will bury you”
I don’t subscribe to this point of view
It’d be such an ignorant thing to do
If the Russians love their children too
How can I save my little boy from Oppenheimer’s deadly toy?
There is no monopoly on common sense
On either side of the political fence
We share the same biology, regardless of ideology
Believe me when I say to you
I hope the Russians love their children too
There is no historical precedent
To put the words in the mouth of the president?
There’s no such thing as a winnable war
It’s a lie we don’t believe anymore
Mister Reagan says, „We will protect you”
I don’t subscribe to this point of view
Believe me when I say to you
I hope the Russians love their children too
We share the same biology, regardless of ideology
But what might save us, me and you
Is if the Russians love their children too


(Source: LyricFind
Songwriters: Gordon Sumner / Serge Prokofieff)

Aveți grijă. Atât.

Publicat în Politică de baltă, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , , | Lasă un comentariu