Zic…
Cărțile nu m-au dezamăgit niciodată. Nu sunt sigură că am priceput totdeauna tot, dar politica corectă nu mă va impiedica să le citesc în continuare. Fie ele americane, rusești sau ucrainene. Nu am nevoie de indicații în a le aprecia. Criticii au treaba lor, cititorii ca mine se descurcă singuri.
Dar…
Realitatea depășește tot ce credeam că e posibil. Aflu întâmplări îngrozitoare ori încântătoare. Dureroase ori tămăduitoare. Toate cu impact în mintea ori sufletul nostru, deja tulburate de spectrul bolilor ori al crizelor. Înțelegeți voi ce vreau să spun.
Deci…
Peste toate astea am dat de un mesaj. Din 2021. M-a năucit. Îl inserez aici și nu știu cum să reacționez. Milă? Silă?
Verificați-vă și voi sentimentele și nu mă condamnați prea tare. Am nevoie de gândurile voastre pentru a mă lămuri.
Vă pun textul tradus de FB. Încercați să nu vă legați de fleacuri. Ce credeți despre cele relatate?
”Am fost numit după bunicul meu.
Bunicul meu, Vladimir Yakovlev, a fost un criminal, un călău sângeros, un cekist. Proprii săi părinți s-au numărat printre multe dintre victimele sale.
Tatăl său a fost împușcat de el, de bunic, sub acuzația de speculă. Mama lui, străbunica mea, s-a spânzurat când a aflat despre asta.
Cele mai fericite amintiri din copilărie ale mele sunt legate de un apartament vechi și spațios de pe Novokuznetskaya, de care familia noastră era foarte mândră. Acest apartament, așa cum am aflat mai târziu, nu a fost cumpărat sau construit, ci a fost confiscat – adică luat cu forța – de la o familie bogată de comercianți Zasmokvorets.
Îmi amintesc vechiul bufet de sculptură pe care obișnuiam să mă cațăr ca să iau gem. Și o canapea mare și confortabilă, pe care eu și bunica, înveliți într-o pătură, citeam basme seara. Și două scaune uriașe din piele, care, conform unei tradiții de familie, erau folosite doar pentru cele mai importante conversații.
Așa cum am aflat mai târziu, bunica mea, pe care am iubit-o enorm, a lucrat cu succes cea mai mare parte a vieții ca prozatoare profesionistă. O femeie nobilă înnăscută, și-a folosit originile pentru a stabili conexiuni și a provoca prietenii la franchețe. Am scris rapoarte oficiale bazate pe rezultatele conversațiilor.
Canapeaua pe care am ascultat basme, și fotolii, și bufet, și toate celelalte mobile din apartament nu au fost cumpărate de bunicii mei. Pur și simplu le-au ales singuri într-un depozit special, unde au fost livrate proprietăți din apartamentele moscoviților împușcați.
Cekiștii și-au mobilat apartamentele gratuit din acest depozit.
Sub filmul subțire al ignoranței, amintirile mele fericite din copilărie sunt pline de spiritul jafului, crimei, violenței și trădării. Înmuiat în sânge.
Sunt singurul?
Toți, care am crescut în Rusia, suntem nepoții victimelor și călăilor. Totul absolut, totul, fără excepție. Nu au existat victime în familia ta? Deci erau călăii. Nu au existat călăi? Deci au existat victime. Nu au existat victime, nici călăi? Deci există secrete acolo.
Nici măcar să nu te îndoiești!
Cred că subestimăm foarte mult impactul tragediilor trecutului rusesc asupra psihicului generațiilor de azi. Împărtășind mințile noastre cu tine. Până astăzi, luându-ne rămas bun, ne spunem unul altuia – „La revedere! „, fără să realizez că „întâlnire” este de fapt un cuvânt de închisoare. În viața obișnuită, există întâlniri, întâlnirile sunt în închisoare.
Până astăzi scriem ușor în texte: „Voi scrie când voi fi liber! „. Când voi deveni LIBER…
Evaluând amploarea tragediilor trecutului rusesc, de obicei luăm în considerare morții. Dar pentru a evalua amploarea impactului acestor tragedii asupra psihicului generațiilor viitoare, trebuie să luăm în considerare supraviețuitorii, nu morții. Morții sunt morți. Supraviețuitorii au devenit părinții noștri și părinții părinților noștri.
Supraviețuitorii sunt văduve, orfani, oameni dragi pierduți, expulzați, dezonorați, exilați, uciși pentru propria mântuire, pentru idei sau pentru victorii, devotați și trădați, frânți, puși să-și vândă conștiința, transformați în călăi, torturați și chinuiți, violați, mutilați, jefuiți, forțați să toarne, beți de de durere fără speranță, sentimente de vinovăție sau credință pierdută, trecuți prin înfometare, captivitate, ocupație, lagăre.
Zeci de milioane de morți. Sute de milioane de supraviețuitori. Sute de milioane dintre cei care și-au transferat frica, durerea, simțul unei amenințări constante din lumea exterioară – copiilor care, la rândul lor, adăugând propria suferință acestei dureri, ne-au transmis această teamă. Doar statistic, nu există o singură familie în Rusia astăzi care să nu suporte consecințele grave ale atrocităților fără precedent de amploarea lor care au continuat în țară timp de un secol.
Te-ai întrebat vreodată cum această experiență de viață a trei generații consecutive de strămoși DIRECȚI îți afectează percepția personală asupra lumii de astăzi? Dacă nu, atunci gândește-te la asta.
Mi-a luat ani să înțeleg istoria familiei mele. Dar acum știu mai bine de unde mi-a venit frica irațională eternă. Sau un stealth exagerat. Sau incapacitatea absolută de a avea încredere și de a construi o relație apropiată. Sau un sentiment constant de vinovăție care m-a bântuit de când eram copil de când mă știu.
La școală ni se spunea despre atrocitățile fasciștilor germani. La Institut despre atrocitățile hunweibinilor chinezi sau ale khmerilor roșii cambodgieni. Am uitat doar să spunem că zona celui mai teribil lucru din istoria omenirii, fără precedent ca amploare și durată a genocidului nu a fost Germania, nu China sau Cambodgia, ci propria noastră țară. Iar cei care au supraviețuit acestei orori a celui mai teribil genocid din istoria omenirii nu au fost chinezi sau coreeni îndepărtați, ci trei generații consecutive din PROPRIA TA familie.
De multe ori credem că cel mai bun mod de a ne proteja de trecut este să nu-l deranjăm, să nu pătrundem în istoria familiei, să nu intrăm în ororile petrecute cu rudele noastre.
Credem că e mai bine să nu știm. Este de fapt mai rău. Foarte mult. Ceea ce nu știm continuă să ne afecteze, prin amintirile copilăriei, prin relațiile cu părinții. Pur și simplu fără să știm, nu suntem conștienți de impactul său și, prin urmare, neputincioși să-l contracarăm.
Cea mai gravă consecință a unei traume moștenite este eșecul de a fi conștient de ea. Și, în consecință, eșecul de a realiza în ce măsură această traumă ne distorsionează percepția asupra realității de astăzi. Nu contează că pentru fiecare dintre noi astăzi este întruchiparea acestei frici, pe care fiecare dintre noi o vedem ca pe o amenințare – America, Kremlinul, Ucraina, homosexualii sau turcii, Europa „depravată”, coloana a cincea, sau doar sau doar un șef la serviciu sau un polițist la intrarea în metrou.
Important este dacă realizăm în ce măsură temerile noastre personale de astăzi, sentimentul nostru personal de amenințare externă – sunt în realitate doar fantome ale trecutului, a căror existență ne este atât de frică să o recunoaștem.
… La 19 ani, în ruină și foame, bunicul meu ucigaș aproape a murit de tuberculoză. A fost salvat de la moarte de Felix Dzerzhinsky, care a adus de undeva, cel mai probabil dintr-un alt depozit „special”, o cutie de sardine franțuzești în unt. Bunicul le-a mâncat timp de o lună și, numai datorită acestui lucru, a supraviețuit. Asta înseamnă că îi datorez viața lui Dzerzhinsky? Și dacă da, cum să trăiesc cu asta? „
Vladimir Iakovlev este fiul lui Egor Iakovlev, editor la „Moscova News” în anii perestroikăi”
Scuzați greșelile din traducere. Nu vreau să intervin prea mult. Linkul original și poza autorului sunt aici:
Să fie pace.
Jurnal de fraieră 