Primul buchețel.

Vă ofer primul buchețel. Frumos și gustos. Zorelele și mușcatele îl înconjoară.

Poate exagerez puțin cu dedicația. Doar puțin. Fără invidie pentru cei cu grădini.

Dar vreau să mă laud. 😀 Pisica e bonus.

Pe balcon, cum altfel.

Să fiți bine. Atât.

Să fim optimiști

și creativi.

Exemplu?

Iertați-mă. Am o mare problemă. Nu mai am ușurința de a dialoga și de a răspunde la comentarii. Asta nu înseamnă că nu încerc să vă citesc. Plus. Ne știm de atât de mulți ani încât ne cunoaștem și fără vorbe.

Poza este doar o dovadă că (încă) exist. Și voi pentru mine.

Găsiți-vă dorințele și rugați-vă îngereilor păzitori până nu e prea târziu. Credeți-mă.

Atât.

„Balada curului” de Tudor Arghezi

Repostare la zi aniversară. Pare potrivită momentului.
Cu scuze celor pudici.
În atenția celor care se cred mai grozavi decât sunt în realitate.  E plină scena politică.

Jurnal de fraieră

Şi cum făceam eu ordine printre scrisori şi printre multe alte hârtii ca să nu stresez copiii după moartea mea, când vor vedea misivele schimbate cu unul sau altul, cu mătuşile sau cu bunicii, şi cum rupeam eu in neştire şi cu disperare, am dat peste o poezie pe care am primit-o înainte de 70, of, de la un tânar student la arhitectură, Horaţiu pe numele lui mic. Sper că e bine acolo unde este.  Textul poeziei se potriveşte şi acum. Limbajul deocheat era o excepţie a acelor timpuri. Subtitlul, presupun, e doar pentru a păcăli cenzura. Enjoy.
P.S. Arghezi îşi are locul lui, acolo, în lumea nemuritoare, prin psalmii lui irepetabili.

Vezi articolul original

Cine a învins: Fericitul sau lichelele?

În urmă cu exact 67 de ani a fost ucis unul dintre cei mai mari patrioți români (patriot pe bune, nu ca sușele și șoșocii care țipă azi din fotolii parlamentare confortabile că apără poporul).
„Se suferă proporțional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeași cu capacitatea de a iubi”, spunea monseniorul Vladimir Ghika. Au trecut 67 de ani de când a fost ucis și încă nu știu ce răspuns să dau la întrebarea despre care am scris în ziua în care a fost canonizat. Cine a învins: Fericitul sau lichelele?
„E asezat in primul rand, la patru scaune distanta de culoarul principal, acolo unde doar onorabilitatea sau functia iti poate asigura un loc. Imbracat intr-un sobru costum negru, Ion Iliescu rasfoieste programul evenimentului. Deasupra lui, in stanga crucii inalte care domina sala, se vede portretul urias al unui batran cu barba si plete albe de Mos Craciun.
Pentru el s-au adunat in acea sala 8000 de oameni. Batranul a murit intr-o inchisoare din apropierea Bucurestiului, demult, intr-o zi din primavara lui 1954. Era anul in care Ion Iliescu se intorcea de la Moscova.
Era anul in care tanarul Iliescu devenea membru in Biroul Comitetului Central al UTM (viitorul UTC – uniunea tineretului comunist), incepandu-si astfel ascensiunea catre inaltele functii rezervate protipendadei comuniste. La doar cativa kilometri de locul unde Iliescu conducea sedintele de partid, promovand militantismul comunist in randul tinerilor, pe unul dintre priciurile inchisorii Jilava, agoniza un batranel, numai piele si os.
“Mi s-a prezentat: Monseniorul Ghika. Avea barbison si plete albe, aproape imaterial in trupu-i firav. Iradia bunatate. Era preot”, povesteste Theodor Lavi, coleg de puscarie cu Vladimir Ghika. „Mi-a povestit ca a fost misionar si, pregatindu-se pentru acest rol, a invatat si medicina si chimie. Era atat de sleit de puteri, ca nu s-a putut da jos din pat ca sa ma examineze. Mi-a dat insa un sfat: sa nu fiu las in fata durerii.”
Tanarul Iliescu nu era las, lupta cu darzenie fara sa tolereze abateri de la disciplina de Partid. „Am fost chemat in biroul decanului”, povesteste Enache Pope, in 1958 student la Filosofie. „Era in plina campanie de colectivizare. Tatal meu, fost primar liberal intr-o comuna aproape de Giurgiu, nu voia sa intre in colectiv. In biroul decanului ma astepta Iliescu care mi-a spus: „De maine nu mai ai voie sa vii la facultate”. Imi aduc aminte expresia pe care a folosit-o: m-a facut pui de vipera.”
Monseniorul Ghika nu dadea insa dovada de atata darzenie. „Se temea de spanzuratoare”, povesteste unul dintre colegii sai de celula* despre anchetele la care Ghika a fost supus intre decembrie 1952 si martie 1953. „Il duceau in camera de tortura si il supuneau la spanzuratoare electrica. Doua jumatati de inel care-ti strangeau gatul si te ridicau in aer. Pentru Monseniorul Ghika se facea in mod constant un scurtcircuit de fiecare data ce inelele se strangeau si incepeau sa-l ridice. Ii faceau asta de fiecare data cand nu voia sa semneze ceva. Si asta de 83 de ori. Ce a suferit bietul batran e greu de imaginat.”
Si Ion Iliescu a suferit dupa ce a fost indepartat din functia de ministru al tineretului in 1971, urmand sa ocupe pana in 1989 doar functii mici de presedinte de Consiliu Judetean si de director al Editurii Tehnice. Dar nu a abdicat de la valorile in care a crezut si pe care le-a aparat cu fidelitate.
A facut-o intr-un moment dificil din decembrie 1989 cand, dintr-un studio al Televiziunii Romane Libere, a afirmat ca „poporul trebuie sa actioneze ca o forta ordonata si organizata. Trebuie sa se vada ca aici se face ordine. Cu contributia, cu participarea, cu prezenta oamenilor muncii, cu participarea activa a poporului si nu a unor conducatori care s-au autointitulat conducatori si alesi ai poporului, s-au autointitulat comunisti. Nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului stiintific. Au intinat numele Partidului Comunist Roman. Au intinat memoria celor care si-au dat viata pentru cauza socialismului in aceasta tara.”
Vladimir Ghika, educat nu la Moscova, ci la Paris, nu a avut taria de a-si apara la fel de infocat idealurile. O colega din lotul in care a fost condamnat si Ghika povesteste momentul intemnitarii acestuia la Jilava, in octombrie 1953:
„La intrarea in edificiu statea un plutonier. Erau doua cutii goale de carton. Langa el era unul cu un revolver. L-au scos intai chiar pe Monseniorul. Problema era ca el era foarte ud. Eu am vazut ce s-a intamplat. L-au pus la o parte langa masa.

• Dezbraca-te!
  El nu se putea dezbraca destul de repede, mai ales ca hainele ii erau ude. Au inceput sa traga de el. I-au tras reverenda: „Scoate asta… zdreanta!” Avea izmene albe. I-au dat o zeghe.
  Ulterior, i-au zis:
• Cauta un pantalon!
  Pantalonul era mare si cadea de pe el. A incercat sa se imbrace. Mergea foarte incet. Plutonierul s-a enervat si l-a busit de perete. Dumnealui s-a lasat in jos de neputinta. Cum isi tinea pantalonii aceia, ei au zarit inelul [primit de Vladimir Ghika de la Vatican, n.red].
• Scoate-l! au strigat urland.
• Nu se poate. Pana la moarte trebuie sa-l tin!
  S-au napustit asupra lui. El a strigat:
• Este Isus Cristos!
  Au tras o injuratura groaznica la adresa lui Isus, i-au luat inelul si l-au aruncat in cutia de carton.”
  Pe cand ocupa deja un binemeritat loc de ministru al tineretului, in perioada Craciunului din 1968, Ion Iliescu a facut fata exemplar unei crize grave. Un grup de studenti au iesit atunci pe strazile Bucurestiului si au inceput sa colinde. A doua zi dupa aceasta intamplare, ministrul Iliescu punea lucrurile la punct:
  „Cultivam un spirit in care sa nu-si gaseasca loc asemenea chestiuni. Cu organizarea colindelor este lipsa de intelegere, de formatie ideologica a studentilor. Cultivam traditii ale poporului, dar de ce in ajunul craciunului? Noi vrem sa inlaturam anumite reminescente in manifestarea oamenilor si studentii devin promotori ale lor? La nivelul organizatiilor UTC a slabit aceasta munca permanenta cu masa de studenti pentru mentinerea unui spirit activ, militant, si va trebui sa gandim foarte serios la masurile care sa le luam aici. […] Si in legatura cu practicile fata de care s-a slabit incisivitatea, combaterea unor practici mistice: studentii merg si se casatoresc la biserica si organizatia nu ia atitudine. Isi boteaza copilul la popa. Fata de asemenea fenomene am slabit combativitatea. De aici si chestiunea cu colindele. Organizatiile noastre trebuie sa contracareze unele manifestari, ca sa fie instrumentul luptei ideologice”.
  Vladimir Ghika, in timpul procesului sau cu usile inchise din 24 octombrie 1953, nu a avut insa aceeasi prezenta de spirit. „Presedintele dadu cuvantul avocatului care trebuia sa-l apere pe monseniorul Ghika si pe inca alte doua persoane”, povestesc martorii la proces.
  „Cand monseniorul Ghika si-a auzit numele, a sarit dintr-odata in picioare si a strigat cu o voce extraordinar de puternica: ”Nu va permit sa vorbiti in numele meu!” Avocatul a tacut, iar presedintele i-a spus monseniorului Ghika: „Este un drept al tau sa fii aparat de un avocat din oficiu. Aseaza-te!” Monseniorul a raspuns: „Am studiat Dreptul si stiu ce drepturi am. Ma apar singur.” Presedintele a strigat: „Aseaza-te!”, iar avocatului i-a spus: „Luati cuvantul”.
  Cand avocatul a inceput din nou sa vorbeasca, Monseniorul a iesit din boxa, s-a dus in fata avocatilor si, cu mana ridicata, a strigat: „Nu va permit sa vorbiti in numele meu!” Monseniorul era in sutana, fara guler. I se vedeau gatul si pieptul gol. N-avea camasa. Figura lui era inspaimantatoare. Cu barba si parul sau alb, parea un profet iesit din mormant. Toti erau inmarmuriti. Niciodata nu voi uita aceasta scena. A fost o revolta tacita a bunului simt.”
  Vladimir Ghika a fost evacuat din sala iar procesul a continuat in absenta lui.
  Au trecut 60 de ani de la acel proces si viata lui Vladimir Ghika este recunoscuta de catre Biserica Catolica, intr-o sala din centrul Bucurestiului, ca fiind un model de urmat si demn de respect. Asezat in primul rand, la patru scaune distanta de culoarul principal, acolo unde doar onorabilitatea sau functia iti poate asigura un loc, fostul presedinte Ion Iliescu participa la intreaga ceremonie prin care Vladimir Ghika este declarat Fericit.
  La iesire, cu satisfactia diavolului care l-a pacalit pe Dumnezeu, Ion Iliescu declara: “Eu am avut relatii bune cu biserica la Iasi, si cu Biserica Ortodoxa, cu mitropolitul de atunci, Teoctist, care a devenit dupa aceea patriarh, si cu Biserica Catolica din Iasi. Le-am aprobat catolicilor sa-si construiasca biserica la Butea, pe malul Siretului.”
  Tatal lui Enache Pope, studentul „pui de vipera” de la Filosofie, a fost arestat de Securitate in 1958 si omorat in bataie cateva zile mai tarziu. Ana Sincai, studenta care a condus colindul din 1968, a fost inchisa la Vacaresti si internata fortat la Spitalul 9.
  Cu putin timp inainte de a muri la Jilava, Fericitul Vladimir Ghika i-a spus unui coleg de celula: „Se sufera proportional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este in noi aceeasi cu capacitatea de a iubi.”
  Si tocmai de aceea, la intrebarea din titlu fiecare dintre noi este dator sa-si raspunda sieşi.”

Autor Vlad Mixich. Sursa: https://www.facebook.com/vlad.mixich/posts/10159132218429920

Obs. Mi-e rușine că nu am știut mai nimic. Iertare.

Sper ca voi să nu uitați.

LE: Cumva și în amintirea fostului meu coleg de liceu – Andrei Kertesz. Participând la revolta din 1968, a fost exmatriculat din toate facultățile. Nu și-a abandonat pasiunile și a lucrat și publicat la adăpostul muzeului Brukenthal. Respect. RIP.

Aveți grijă

Varianta lungă:

Și varianta scurtă.

Aș avea atât de multe de zis, dar știu că ar fi degeaba. Deci, aveți grijă.

Refugiu în Flatland

Simt nevoia să mă refugiez. Știți de ce, nu cred că trebuie să explic. 😦
Zice Sheldon Cooper (gugăliți dacă nu-l știți) că FlatLand este unul din locurile imaginare preferate de el. L-am crezut. Mi-a plăcut.
Și ca să dau o spoială de cultură vă spun că Flatland e o nuvelă a lui Edwin Abbott (1838-1926) publicată în 1884. Am citit că ar fi o satiră a timpurilor victoriene, dar, dacă este așa, n-o pricep. Pentru mine este doar o ficțiune matematică. Superbă.
Povestesc.
Am citit, am sărit ce nu pricepeam, am ghicit ce nu înțelegeam. Găsiți cartea și completați-mă. Fac doar o relatare subiectivă. Foarte superficială.
Deci.
Povestitorul A. Square este un matematician prins în lumea celor două dimensiuni. Este povestea lui și a celor pățite de el.
Aflăm cu încântare despre cum și ce. Pe scurt (căci am un cititor constant care nu citește texte lungi 😦 ). Flatland e o lume asemenea unei foi de hârtie. Ființele sunt forme care se mișcă liber în plan. Muncitorii și soldații au forma unor triunghiuri isoscele teribil de ascuțite, clasa de mijoc e a triunghiurilor echilaterale iar cea a specialiștilor matematicieni (precum povestitorul) ori avocați, au forma unor pătrate sau pentagoane. Nobilimea are formă hexagonală, deci cu 6 sau cu și mai multe laturi. Perfecțiunea e aproape pentru cei la care poligonul se apropie de imaginea unui cerc.
Și evoluția e interesantă. Un pătrat dă naștere unui pentagon care are ca urmași niște hexagoane. Fiecare nouă generație a unei familii are o latură în plus (dacă nu v-ați prins). O dată cu vârsta și laturile cresc în lungime. Puțin, dar sesizabil în ținutul bidimensional.
Iar femeile? Ah, femeile. Femeile sunt linii. O dată femeie, întotdeauna femeie (citat) Iar liniile pot fi periculoase având două vârfuri, nu? De aceea femeile sunt obligate să se legene, să se unduiască cu ceea ce poate fi numit spate (fund?). Posibil să nu înțelegeți de ce. Explică A, Square. In spațiul cu două dimensiuni orice formă apare ca o linie. Mai lungă sau mai scurtă. Mai luminoasă pe unele porțiuni în ceața aproape permanentă. Doar femeia e linie, linie. Ba chiar punct, apoape invizibil, în cazul in care o privești din față, nu din lateral. Sesizați amenințarea ascunsă?. Femeile înțeapă. 😀
In spațiul bidimensional al teritoriului sunt reguli, conflicte și soluții. Relațiile sunt strict reglementate de un comitet cu un cerc pe post de șef/preot.
Frumusețea continuă în povestea pătratului.
Inteligent și curios , el se imaginează în LineLand cu toate în linie (spațiu unidimensional, deci) și unde o dată vecin, mereu vecin căci deplasările liniilor nu există. Se imaginează, idem, vizitând lumea Punctului (spațiul de dimensiune 0) unde acesta se simte Dumnezeu și e Tot în Toate (mă abțin să fac analogii), dar…surpriză…
Primește vizita unei sfere din spațiul tridimensional, sferă care apare ca un cerc în cel bidimensional al planului A. Square. Sper sincer că nu vă este greu să vă imaginați o sferă tăiată de un plan.
Convins prin exemple că spațiul tridimensional există, mintea pătratului o ia razna. Sau nu?
Își imaginează un spațiu cu 4 dimensiuni, cu 5, cu 6 și așa mai departe.

”In One Dimension, did not a moving Point produce a Line with TWO terminal points?
In Two Dimensions, did not a moving Line produce a Square with FOUR terminal points?
In Three Dimensions, did not a moving Square produce—did not this eye of mine behold it—that blessed Being, a Cube,
with EIGHT terminal points?
And in Four Dimensions shall not a moving Cube—alas, for Analogy, and alas for the Progress of Truth, if it be not so—
shall not, I say, the motion of a divine Cube result in a still more divine Organization with SIXTEEN terminal points?”

Mă opresc aici. Mi-ar plăcea să intrați în ținuturile dimensiunilor posibile. Si să vă bucurați de lumea în care trăim. Cu sau fără alte interpretări.

Sunt asemenea unui pătrat care încearcă să gândească. Voi?

EF UAI AI

Adică FYI. Îmi găsesc tot mai greu cuvintele potrivite. Recurg (acum) la un citat. 

„Eu nu prea mai am de stat mult pe-aici, am avut o viață lungă și extraordinar de frumoasă, într-o lume care măcar pretindea că e normală la cap.”
”Ma îngrijorează enorm încotro se rostogolește această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și al normalității” (Alain Delon)

Adaug o imagine – cât o mie de cuvinte.  😦

Aveți grijă de voi și de cei dragi vouă. Atât.

Am semnat pentru Ciolan

Dovada e în poza de mai jos.

Explicația titlului o găsiți pe facebook.
Aici:

https://www.facebook.com/valeriunicolaeciolan

Iar explicația mea e următoarea. Îmi plac independenții.

Il citesc pe Valeriu Nicolae de mulți ani în Dilema, l-am urmărit pe FB în analiza zilnică a CV-urilor de parlamentari șomeri la tinerețe și foooarte școliți la bătrânețe (îi găsiți și aici: https://nutotei.ro/), dar doar zilele trecute am aflat cu adevărat cât de multe a făcut.

Rog bucureștenii să citească în partea stângă a paginii lui de promovare pe Facebook și, dacă le place omul, să semneze online, semnătura neimplicând și votul. Şi da. La alegerile parlamentare putem semna pentru mai mulţi candidaţi/partide.
Poate reușim să putem alege un independent în Camera Deputaților. Reușim?
Mai sunt două zile pentru strâns semnături. Mi-ar părea rău să ne înecăm…la mal.
Mulțumesc pentru atenție. Nu mai e timp pentru glume.

R.I.P.

25 iunie. MJ forever

Nu puteam să mai tac.

Îl credeați ciudat? Dar acum? V-ați trezit?

Nu cred.

Ascultați și căutați să înțelegeți.  Eventual.

PS. Cred că o să mă opresc temporar. Și din scris și din citit. Iertați-mă. Am o problemă. Blogurile nu mai sunt cum erau. Povesteam și ne distram. Acum contorizăm.Topuri, like-uri, comentarii sau linkuri. Sau bani. Online-ul se pervertește pe zi ce trece.
Prostia a explodat.
Asistăm sau ne adaptăm.
Am obosit.

Să fiți sănătoși.

Ziua învățătorului.

Respectul meu tuturor învățătorilor de carte. Respect pentru cea mai nobilă profesie.
Și da. Sec.
Cu fetele din clasa mea. Prin 1957, probabil, Școala generală nr 1 Sibiu (Ursuline).
Cu invățătorul Sergiu Ciornei, omul deosebit care mi-a îndrumat primii pași.
Pe când școala era școală și uniforma era motiv de mândrie.