Pauza pauzei.

Un videoclip adresat celor romantici. Și tinerilor care cred că au descoperit dragostea. Refrenul e de neuitat.  Cred că de la toamnă mi se trage. Alte timpuri 😉 Pe când se purtau balonzaide și eșarfe de nylon, dar cu mult suflet inclus.

Bucurați-vă de clipă.
Atât.

BA nu. Explicație ulterioară. Am discutat zilele astea despre două muzicaluri. Unul, Mon cabaret noir cu regizor Răzvan Mazilu, a avut premiera pe 30 septembrie. Celălalt, pe muzica Beatles a fost recent la TV.  De aici și amintirile mele.
Nu le evitați pe cele menționate. Dimpotrivă.

Reclame
Publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , , , | 15 comentarii

Pauză.

Pentru murături. Pentru reflecție. Promit să vă citesc în continuare.

to-blog-or-not-to-blog

Atât.

 

 

Publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... | 4 comentarii

Recomandare pentru viitorii milionari, aflați acum în vacanță.

 Ce vreau să spun? Nimic deosebit. Sunteți în concedii și mă bucur pentru voi. Dacă undeva, cândva, v-am postat chestii amuzante (aici), acum vreau să fiu serioasă. Indic, deci, ce ar trebui să citim ca să devenim miliardari. Ori măcar pentru a-i înțelege. Aici: http://www.gatesnotes.com/Books  Iubesc oamenii care citesc. Îi iubesc și mai mult pe cei care au grija noastră și vor să ne povestească. Nu pe toți. Acum  – pe Bill Gates. Vă dau doar un link. Adresat cititorilor mei. Adresat tinerilor isteți. Ce e frumos? Vă puteți abona dacă vă place ideea de a citi aceleași cărți care i-au plăcut ori i-au folosit omului de succes. Am reținut pentru voi o chestie. Potrivită pentru concediul de vară. De aici.  Mai jos.

summer-books_2015
Ce să mai spun? Am lucrat cam pe aceleași computere. Am programat cam în aceleași limbaje. Și? Eu am continuat să-mi șterg copiii la… degeaba. Nu e doar vina sistemului. Bill Gates a avut scânteia care a făcut ca ideile să prindă viață. Poate îl veți cunoaște prin cele citite.  Atât.

Publicat în Aiureli, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , , | 48 comentarii

Repetiția e mama învățăturii.

Titlul vă sună cunoscut? Și mie. Nu și unor tineri de azi care se plictisesc ușor. Care-i prețul? Vor vedea. Ori repetă azi pentru fixarea cunoștințelor, ori vor fi obligați a repeta mâine aceleași și aceleași  gesturi. Ce vor alege?
Știu ce vă întrebați. Ceva de genul – ce a apucat-o pe fraiera individa ce scrie să ne certe? Să ne atragă atenția, deși nouă nu ne pasă?
Vă spun. Sunt fană a emisiunilor de pe Discovery despre „cum se fabrică” ori „food factory”.
Și ce văd? Mașini peste mașini. Care curăță, amestecă, taie, ung, coc, încălzesc ori răcesc. Mașini ce prepară, fermentează, distilează, colorează lichide ce umplu sticle, mașini ce pun dopuri și etichete. Un spectacol extraordinar, în secvențe bine ordonate și bine legate. Mă fascinează. Apreciez efortul uman în a le crea.
Și totuși. Finalul e mereu același. Teribil de trist. Oameni lângă oameni ce verifică, sortează, ambalează, etichetează ori expediază cele produse de roboți. Cu nimic deosebiți de aceștia.
Dragilor, aveți grijă. Robotizarea și îndobitocirea se apropie și de spațiul în care viețuim. Cu ajutorul factorilor politici ce distrug  învățământul, dând tinerilor iluzia că vor rezista fără memorie, doar cu google.
Gata cu morala. Vă pun doar un filmuleț care, cel mai probabil, nu mai e la modă. Charlie Chaplin. Și nu e de glumă.

Publicat în Aiureli, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , | 24 comentarii

Ptiu, ptiu, să nu ne deocheați.

Salut vouă, celor ce iubiți pisicile , și, în special, Vienelei.  Am auzit ca Pufi, Miți și Ursula ne spun gașcă! Nouă, care suntem personalități diferite, chiar dacă suntem neamuri! Am auzit că ne-au pus și întrebări. Protestăm și ne prezentăm. Răspunsurile – altă dată.
Eu sunt Bobo.  bobo  Am o coadă stufoasă care nu intră în nicio poză. 😦 Și totuși…
Eu sunt Țuțu cu cele două surioare mai mici: Țuca și Țuțuca. tutuca tutu si tuca
Iar Sisi e surioara cea mai mică și la propriu și la figurat. sisi 1
Ups. Era să uităm unicul mascul al casei.  rica venturiano Rică (de la Venturiano). L-a adus mămica de pe undeva și gazda l-a primit la început de iarnă. Nu vă mai spunem ce probleme ne-a făcut. Vreți să știți, totuși? Pozele vă explică. Și nu, nu vă agitați. Motănelul și pisica au deja pașaport. cei mici 1   cei mici
Continuare. Noi doi, Bobo și Țuțu, avem poze de pe când eram mici. Aici. Poze cu mămica și tăticu’. Doar că părinții ne-au făcut și alte surori după ce au fost alungați din curticica în care s-a construit un bloc. Au ajuns alături de noi. Suntem 3 generații de pui cu părinții vagabonzi în continuare. E frumos că suntem împreună deși, uneori, e cam înghesuit. Vezi PS. mai jos.

Stapâna noastră e … Am spus stăpâna? Am greșit. Noi suntem stăpânii și ea doar ne slujește. Și ne găzduiește. Presupunem că și la voi e asemenea. Ne caută pe unde ne ascundem și crede că avem găurile noastre negre unde dispărem temporar. Ne crește, căci ce ar mai putea să facă. Și-a crescut copiii și gata. Acum e cu pisicile, cu tigările și cu cititul. Normal că și cu texte pe blog –  pe care le crede educative pentru cei care nu au timp să citească. In ideea că ceva, ceva tot va rămâne. E problema ei și încercăm s-o învățăm că prezentul nostru e mai important ca viitorul altora.
Dar am dresat-o bine. Ptiu, ptiu să nu ne deocheați.
Știm că s-a mocăit ca să ne aleagă pozele (avem cu sutele). Că a renunțat la căutare și că ne-a făcut poze proaspete. Că a trecut și vremea răspunsului la leapșă și ziua noastră, a pisicilor .
Mniau. Pe principiul – mai bine mai târziu decât niciodată.
Ce să vă mai spunem? Gazda ne spală parchetul vechi pe care nu a vrut să-l schimbe cu plăcile lucioase (de imitație) pe care să alunecăm. Ne lasă cutiile aduse de curier (pline cu mâncare comandată de sponsoriță) ca să ne jucăm în camera noastră. Avem laser, biluțe (e plin sub pat), șoricei, undițe și chiar jocuri pe computerul ei. Părerea noastră? Tot motoceii de hârtie sunt cei mai iubiți. Avem camera noastră, cuști, pernuțe și balcon . balcon  Poza cu zorelele de pe balcon e pentru DC si ne e frică să-i devoalăm identitatea lui parolată. Vă spunem doar că are niște pisici precum noi. Blânde, iubitoare și frumoase. Așa-i că știm să ne lăudăm prin tranzitivitate?
Continuare. E plină casa de grăunțe speciale, e plină mocheta de rumegușul pe care-l luăm pe lăbuțe din litiere, uneori lăsăm urme de păr pe huse. Și? Nu ne deranjează. Nu suntem pisici de fițe. Nu știm nimic altceva, deci nu ne lipsește nimic.

PS important. Mămica noastră adevărată ne-a făcut niște frățiori. Încă sug, deci nu e grabă. Nu mai încap lângă noi. Cu siguranță. Știți cumva niște iubitori de pisoi? Sunt doi galben roșcat pufos (deci motani) și unul/una negru/neagră idem. Pentru cei din București, dacă se poate. Pentru cei serioși, eventual cu blog, ca să primim vești. Ne-am săturat de păcăleli. Vienela! Poate ne mai ajuți o dată, așa cum ai făcut pentru cățelușul vecinilor? Poate împăștii poza pisoiașilor, nu și postarea plină de vorbe inutile. Ultima dată, promitem, căci, după caniculă, se va încerca convingerea mămicii, cu ajutorul doctoriței și a unei cuști capcană, că a făcut destui puiuți. Mulțumim anticipat.

Imagini doveditoare:
pisoias    fratior pufos   fratiori din curte

PPS Rugămintea plasării puiuților e pentru toți iubitorii de pisici. Ne-am adresat Vienelei doar pentru că ne-a provocat cu leapșa.

Publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , , | 55 comentarii

In amintirea lui Jerome K. Jerome

Nu aș vrea să-l trec la categoria scriitorilor uitați, dar nici mult nu mai are.
De ce mi-am amintit de el?
Întâi a apărut o știre în presă. Apoi am primit un videoclip prin mail. Și da. S-a întâmplat ca în una din scrierile lui. O pisică mămică hrănește un pui de veveriță. Exact așa, doar că în roman sunt descrise și reacțiile pisicii. Teribil de posibile. M-a amuzat grozav povestea din „Cum să NU scrii un roman„. Pe vremuri, normal că pe vremuri. Am căutat degeaba cartea printre ale mele. Nici pe net nu am avut succes. Doar cu varianta în engleză. Vă voi povesti, cu scuza că eu nu am umorul necesar. Doar relatez. Poate vă conving să citiți cartea. Sau cărțile lui. Sunt excepționale pentru relaxarea din concediul vostru. Zic.
Despre pisica mămică vă dau un citat: „She was the most motherly thing I have ever known.  She was never happy without a family.  Indeed, I cannot remember her when she hadn’t a family in one stage or another.  She was not very particular what sort of a family it was.  If she could not have kittens, then she would content herself with puppies or rats.  Anything that she could wash and feed seemed to satisfy her.  I believe she would have brought up chickens if we had entrusted them to her.”
Iar despre întâmplarea cu veverița vă voi spune doar că pisicuța avea o problemă cu coada puiului adoptat. Oricât o lingea ca să arate a coadă de pisoiaș, aceasta se ridica, fără explicații, precum o codiță de veveriță. Iar pisica se întreba la fel ca  toate mămicile derutate din lume: “what have I done that this trouble should come upon me?”
Să vă redau și discuția mamei adoptive cu motanul din vecini? Fie.
“He’s a lovely colour,” exclaimed our cat proudly.
“I don’t like his legs much,” remarked the friend.
“No,” responded his mother thoughtfully, “you’re right there.  His legs are his weak point.  I can’t say I think much of his legs myself.”
“Maybe they’ll fill out later on,” suggested the friend, kindly.
“Oh, I hope so,” replied the mother, regaining her momentarily dashed cheerfulness.  “Oh yes, they’ll come all right in time.  And then look at his tail.  Now, honestly, did you ever see a kitten with a finer tail?”
“Yes, it’s a good tail,” assented the other; “but why do you do it up over his head?”
“I don’t,” answered our cat.  “It goes that way.  I can’t make it out.  I suppose it will come straight as he gets older.”
“It will be awkward if it don’t,” said the friend.
“Oh, but I’m sure it will,” replied our cat.  “I must lick it more.  It’s a tail that wants a good deal of licking, you can see that.”

Pentru conformitate vă adaug și videoclipul:

 

PS. Știți ce mă enervează cel mai mult? Scrierile lui Jerome K. Jerome aparțin domeniului public, el trăind între 2 May 1859 – 14 June 1927.  Deci nu costă  publicarea lor drepturile de autor. De ce nicio editură românească nu a făcut un act de cultură, fără profituri imediate, pentru a traduce și a răspândi opera lui spre beneficiul generațiilor de tineri cititori. Cititori derutați de cărțile de consum prezentate în locul umorului de bună calitate a lui JKJ. Mă opresc din critici pentru a nu vă strica plăcerea textului și a filmulețului.

Publicat în Scriitori uitați, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , | 27 comentarii