Ptiu, ptiu, să nu ne deocheați.

Salut vouă, celor ce iubiți pisicile , și, în special, Vienelei.  Am auzit ca Pufi, Miți și Ursula ne spun gașcă! Nouă, care suntem personalități diferite, chiar dacă suntem neamuri! Am auzit că ne-au pus și întrebări. Protestăm și ne prezentăm. Răspunsurile – altă dată.
Eu sunt Bobo.  bobo  Am o coadă stufoasă care nu intră în nicio poză. 😦 Și totuși…
Eu sunt Țuțu cu cele două surioare mai mici: Țuca și Țuțuca. tutuca tutu si tuca
Iar Sisi e surioara cea mai mică și la propriu și la figurat. sisi 1
Ups. Era să uităm unicul mascul al casei.  rica venturiano Rică (de la Venturiano). L-a adus mămica de pe undeva și gazda l-a primit la început de iarnă. Nu vă mai spunem ce probleme ne-a făcut. Vreți să știți, totuși? Pozele vă explică. Și nu, nu vă agitați. Motănelul și pisica au deja pașaport. cei mici 1   cei mici
Continuare. Noi doi, Bobo și Țuțu, avem poze de pe când eram mici. Aici. Poze cu mămica și tăticu’. Doar că părinții ne-au făcut și alte surori după ce au fost alungați din curticica în care s-a construit un bloc. Au ajuns alături de noi. Suntem 3 generații de pui cu părinții vagabonzi în continuare. E frumos că suntem împreună deși, uneori, e cam înghesuit. Vezi PS. mai jos.

Stapâna noastră e … Am spus stăpâna? Am greșit. Noi suntem stăpânii și ea doar ne slujește. Și ne găzduiește. Presupunem că și la voi e asemenea. Ne caută pe unde ne ascundem și crede că avem găurile noastre negre unde dispărem temporar. Ne crește, căci ce ar mai putea să facă. Și-a crescut copiii și gata. Acum e cu pisicile, cu tigările și cu cititul. Normal că și cu texte pe blog –  pe care le crede educative pentru cei care nu au timp să citească. In ideea că ceva, ceva tot va rămâne. E problema ei și încercăm s-o învățăm că prezentul nostru e mai important ca viitorul altora.
Dar am dresat-o bine. Ptiu, ptiu să nu ne deocheați.
Știm că s-a mocăit ca să ne aleagă pozele (avem cu sutele). Că a renunțat la căutare și că ne-a făcut poze proaspete. Că a trecut și vremea răspunsului la leapșă și ziua noastră, a pisicilor .
Mniau. Pe principiul – mai bine mai târziu decât niciodată.
Ce să vă mai spunem? Gazda ne spală parchetul vechi pe care nu a vrut să-l schimbe cu plăcile lucioase (de imitație) pe care să alunecăm. Ne lasă cutiile aduse de curier (pline cu mâncare comandată de sponsoriță) ca să ne jucăm în camera noastră. Avem laser, biluțe (e plin sub pat), șoricei, undițe și chiar jocuri pe computerul ei. Părerea noastră? Tot motoceii de hârtie sunt cei mai iubiți. Avem camera noastră, cuști, pernuțe și balcon . balcon  Poza cu zorelele de pe balcon e pentru DC si ne e frică să-i devoalăm identitatea lui parolată. Vă spunem doar că are niște pisici precum noi. Blânde, iubitoare și frumoase. Așa-i că știm să ne lăudăm prin tranzitivitate?
Continuare. E plină casa de grăunțe speciale, e plină mocheta de rumegușul pe care-l luăm pe lăbuțe din litiere, uneori lăsăm urme de păr pe huse. Și? Nu ne deranjează. Nu suntem pisici de fițe. Nu știm nimic altceva, deci nu ne lipsește nimic.

PS important. Mămica noastră adevărată ne-a făcut niște frățiori. Încă sug, deci nu e grabă. Nu mai încap lângă noi. Cu siguranță. Știți cumva niște iubitori de pisoi? Sunt doi galben roșcat pufos (deci motani) și unul/una negru/neagră idem. Pentru cei din București, dacă se poate. Pentru cei serioși, eventual cu blog, ca să primim vești. Ne-am săturat de păcăleli. Vienela! Poate ne mai ajuți o dată, așa cum ai făcut pentru cățelușul vecinilor? Poate împăștii poza pisoiașilor, nu și postarea plină de vorbe inutile. Ultima dată, promitem, căci, după caniculă, se va încerca convingerea mămicii, cu ajutorul doctoriței și a unei cuști capcană, că a făcut destui puiuți. Mulțumim anticipat.

Imagini doveditoare:
pisoias    fratior pufos   fratiori din curte

PPS Rugămintea plasării puiuților e pentru toți iubitorii de pisici. Ne-am adresat Vienelei doar pentru că ne-a provocat cu leapșa.

Publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , , | 55 comentarii

In amintirea lui Jerome K. Jerome

Nu aș vrea să-l trec la categoria scriitorilor uitați, dar nici mult nu mai are.
De ce mi-am amintit de el?
Întâi a apărut o știre în presă. Apoi am primit un videoclip prin mail. Și da. S-a întâmplat ca în una din scrierile lui. O pisică mămică hrănește un pui de veveriță. Exact așa, doar că în roman sunt descrise și reacțiile pisicii. Teribil de posibile. M-a amuzat grozav povestea din „Cum să NU scrii un roman„. Pe vremuri, normal că pe vremuri. Am căutat degeaba cartea printre ale mele. Nici pe net nu am avut succes. Doar cu varianta în engleză. Vă voi povesti, cu scuza că eu nu am umorul necesar. Doar relatez. Poate vă conving să citiți cartea. Sau cărțile lui. Sunt excepționale pentru relaxarea din concediul vostru. Zic.
Despre pisica mămică vă dau un citat: „She was the most motherly thing I have ever known.  She was never happy without a family.  Indeed, I cannot remember her when she hadn’t a family in one stage or another.  She was not very particular what sort of a family it was.  If she could not have kittens, then she would content herself with puppies or rats.  Anything that she could wash and feed seemed to satisfy her.  I believe she would have brought up chickens if we had entrusted them to her.”
Iar despre întâmplarea cu veverița vă voi spune doar că pisicuța avea o problemă cu coada puiului adoptat. Oricât o lingea ca să arate a coadă de pisoiaș, aceasta se ridica, fără explicații, precum o codiță de veveriță. Iar pisica se întreba la fel ca  toate mămicile derutate din lume: “what have I done that this trouble should come upon me?”
Să vă redau și discuția mamei adoptive cu motanul din vecini? Fie.
“He’s a lovely colour,” exclaimed our cat proudly.
“I don’t like his legs much,” remarked the friend.
“No,” responded his mother thoughtfully, “you’re right there.  His legs are his weak point.  I can’t say I think much of his legs myself.”
“Maybe they’ll fill out later on,” suggested the friend, kindly.
“Oh, I hope so,” replied the mother, regaining her momentarily dashed cheerfulness.  “Oh yes, they’ll come all right in time.  And then look at his tail.  Now, honestly, did you ever see a kitten with a finer tail?”
“Yes, it’s a good tail,” assented the other; “but why do you do it up over his head?”
“I don’t,” answered our cat.  “It goes that way.  I can’t make it out.  I suppose it will come straight as he gets older.”
“It will be awkward if it don’t,” said the friend.
“Oh, but I’m sure it will,” replied our cat.  “I must lick it more.  It’s a tail that wants a good deal of licking, you can see that.”

Pentru conformitate vă adaug și videoclipul:

 

PS. Știți ce mă enervează cel mai mult? Scrierile lui Jerome K. Jerome aparțin domeniului public, el trăind între 2 May 1859 – 14 June 1927.  Deci nu costă  publicarea lor drepturile de autor. De ce nicio editură românească nu a făcut un act de cultură, fără profituri imediate, pentru a traduce și a răspândi opera lui spre beneficiul generațiilor de tineri cititori. Cititori derutați de cărțile de consum prezentate în locul umorului de bună calitate a lui JKJ. Mă opresc din critici pentru a nu vă strica plăcerea textului și a filmulețului.

Publicat în Scriitori uitați, Vorbe, vorbe, vorbe... | Etichetat , | 27 comentarii

Ia morcovul vesel

Mi-a plăcut prea mult ca să îl țin doar pentru mine. Poate vă inspiră pentru activități de concediu 🙂

 

Publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... | 21 comentarii

„Şi totuşi omul redevine turmă. De ce?”

constantin noica„Nu e vorba nici un moment, în cele de mai sus, să se conteste îndreptăţirea colectivismului ce însufleţeşte, pare-se, lumea contemporană. Nu împotriva idealului sau a idealurilor de astăzi ne ridicăm, ci împotriva felului cum slujeşte individul contemporan aceste idealuri, oricare ar fi ele. Greşeala filozofilor culturii şi a „intelectualilor“ de azi, a oamenilor care se pretind a face parte din elite, ni se pare tocmai aceasta, de a protesta împotriva oricăror înglobări ale insului în mase, împotrivîndu-i nefirescul individualism al elitelor distanţate de rest. Însă nu faptul că un ins e integrat într-un grup ucide personalitatea, ci faptul că el n-a făcut-o aderînd, ci predîndu-se. Poţi fi foarte bine colectivist fără să păcătuieşti împotriva adevăratului individualism; mai mult încă, poţi fi colectivist rămînînd foarte bine om al elitei. Dar s-o faci dinăuntru. S-o doreşti, nu s-o înduri.

Turma nu e în ideologii, dar e în greşita adaptare la ele. Adevărurilor pentru turmă — invitaţia la adeziunea nereflectată, netrăită, dinainte de orice şovăială; primatul ideii de masă în conştiinţa individuală, timiditatea şi resemnarea în faţa acestei puteri anonime a maselor — trebuie să li se împotrivească adevărurile pentru oameni. Idealurile de grup nu au ce pierde din aşa ceva.”

Titlul și cuvintele sunt ale lui Constantin Noica, născut într-o zi de 25 iulie. Sunt din volumul De caelo apărut în  1937. Eu v-am mai povestit despre el aici. Cât să nu-l uit de tot.
Astăzi am vrut să îl aduc în memoria voastră în semn de omagiu și am observat că vorbele lui ni se potrivesc. Suntem grupați, uneori cu forța. Pro sau contra PSD, pro sau contra PDL, a comuniștilor denumiți bolșevici ori a capitaliștilor, vânzători de țară. Suntem asmuțiți împotriva castei profesorilor, a medicilor, a minerilor, a polițiștilor, a intelectualilor, a țiganilor, a vasluienilor, împotriva americanilor ori rușilor. De ce am impresia că turmele doar distrug și nu pun nimic în loc 😦
Dacă sunteți de acord cu mine, recitiți textul și gândiți-vă puțin la Constantin Noica.
Atât.

Publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... | 16 comentarii

Băiatul a ajuns acasă.

Mulțumesc mult Vienelei și tuturor prietenilor ei, oriunde s-ar afla. Mulțumesc Adelei și Stefaniei fără de care nu am fi avut curajul să îl căutăm.
Ne-ați citit, ne-ați sfătuit, ne-ați încurajat. Datorită vouă avem cățelul acasă. Să fiți răsplătiți.

baiatul e acasa
Bucuria nu are nevoie de multe cuvinte. Doar de o poză tremurată.
Scuzați-mă pentru încâlceala din postarea anterioară. Nu mai fac.
A fost greu, dar e bine. Vă mulțumesc.

 

 

Publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... | 7 comentarii

Scrisoare deschisă pentru Băiatu’ și pentru posesorii lui de fapt.

Ați înțeles? E pentru Băiatu’, nu către el. Căci vorbesc despre un cățel. Cățel al unor oameni săraci, dar iubitori. Cățel bătrânel. Cum să vă explic? După ce cățelușa Suzana (e pe blog) a fost luată în 2014, pentru a doua oară de hingheri (dar prima oară după ce am început s-o hrănesc, adică 2010), după ce am recuperat-o de la Mihăilești, cu greu, căci a fost mereu o speriată și evita oamenii, copiii și pe cei răi (nu mă faceți să vă explic că nu mă mai opresc) mi-e greu să vă povestesc.  Era maidaneză cu acte,  i s-a schimbat crotalul, i s-a pus microcip, totul perfect. Doar că din cauza hingherilor e acum mult mai sperioasă decât era. Nu acceptă zgardă și nici lesă. Doar fuge.
Revin. Dar înainte de a povesti depre Băiatu’, vă spun că la întoarcerea de la hingheri, iarna trecută, cățelușa, deși i-am găsit o curte cu gard înalt și poartă, a fugit în curtea prietenului ei – Băiatu’. I-am hranit pe amândoi zilnic și, săptămâna trecută, Băiatu’ a dispărut. Nefiind castrat, nici cipat e clar unde a ajuns.
Și m-am apucat să sun atunci când a devenit clar că nu va reveni. La ASPA sediul central nu mai au acele evidențe care te ajutau să cauți un câine. Mi s-au dat cele două telefoane ale adăposturilor. La adăpostul Pallady, o doamnă foarte amabilă a verificat intrările și m-a liniștit. Nu era la ei.
La adăpostul Bragadiru, un personaj țâfnos, a zis că nu îmi poate da informații dacă animalul nu e cipat. Că îi blochez telefonul cu cererea mea de a verifica în registre și că are alte treburi. Oare ce caută acest personaj în lumea protecției animalelor?  În fine.
Ce să spun în apărarea lui Băiatu’?  Latră, dar nu mușcă, poarta curții lui nu are clanță, cei care îl adăpostesc nu au bani pentru ei, pentru poartă, darămite pentru deplasare până la Bragadiru. E hrănit de mine și e prietenul Suzanei. E destul? E un câine năcăjit.
Mă puteți ajuta ca o asociație să îl recupereze? Să îl aducă acasă, căci are casă și masă?
De ce vă  rog pe voi? Eu am avut o experiență neplăcută când mi-a fost luată cățelușa. O groază de sfaturi și niciun ajutor.
Aveți pile undeva? Stăpâna lui e săracă și aproape nevăzătoare.  Eu sunt eu și mă mișc greu.  Dar nu voi rămâne datoare.
Atașez o poză și m-aș bucura să ne ajutați.

baiatul in 2012

 

Update 18 iulieBăiatu’ fost găsit datorită doamnelor Ruta Adela si Stefania Steffyyo (aici).
Sincere mulțumiri. Să li se întoarcă înmiit binele făcut.
I-am dus poza stăpânei și ne bucurăm temperat. Sper ca luni să nu fie prea târziu. O pun și aici:

baiatu bragadiru

 

Publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... | 36 comentarii