Dragi rămurici viitoare

ale arborelui meu genealogic. M-a îngrijorat un articol publicat azi în Contributors ( aici). Excepțional articol. Știu bine că sunteți altfel, știu și că lumea o ia razna. Acum mă înteresează doar cum mă veți judeca pe mine în varianta în care WP-ul gratis va rezista, iar voi veți citi .
Și da. Mărturisesc. Nu prea mai citesc bloguri din motive de parolă la adresa de mail a acestui blog. Nu prea mă uit pe podcasturile apărute ca ciupercile și nici tik-tok nu am.
Ce vreau să vă spun? Nici cărți despre de căcat nu citesc. Înțeleg că se nasc și cresc tot mai mulți neajutorați, dar…
Poate vouă vi se vor părea normale.Vreți poze?

Vă plac? Mie nu. Mă sperie.

Să știți despre mine ( 😀 ) că eu încă cumpăr cărți. Cărți ale bloggerilor pe care îi urmăresc sau cărți recomandate în postări pe FB.
Să știți despre mine ( 😛 ) că eu încă citesc. E pasiunea care mi-a rămas. O găsiți detaliată în categorii. Nu dau link.

Mi-am schimbat puțin preferințele și citesc intens fantezii comice ori SF. Serios. Vreau să vă recomand ultimele cărți favorite.
Și cum nu aș vrea să dau citate subiective, nu-i așa, o să transcriu frazele de început ale cărților. Dacă vă vor prinde, veți citi și restul. Eu așa fac. 😦

1. Ghidul autostopistului galactic. – Douglas Adams.

Casa se înălţa pe o mică ridicătură, chiar la marginea satului. Stătea izolată şi privea peste o întindere vastă de teren agricol din West Country. Nu era o casă remarcabilă din niciun punct de vedere – era veche de treizeci de ani, pătrăţoasă şi joasă, era construită din cărămidă şi avea patru ferestre în faţă, de o formă şi cu nişte dimensiuni taman potrivite cât să nu placă nimănui.
Singura persoană pentru care acea casă reprezenta ceva special era Arthur Dent, iar asta se întâmpla pentru că, accidental, el era cel care locuia în ea. Stătea acolo de circa trei ani, de când plecase din Londra din pricină că oraşul îl irita şi îl făcea nervos. Avea cam treizeci de ani, era înalt, brunet şi nu se simţea niciodată în largul lui. Cel mai mult îl îngrijora faptul că oamenii obişnuiau să-l întrebe de ce părea aşa de îngrijorat mereu. Lucra la staţia locală de radio, despre care le spunea întotdeauna prietenilor că era un loc mult mai interesant decât credeau ei. Aşa şi era, de fapt – căci majoritatea prietenilor lui lucrau în publicitate.
În cursul nopţii de miercuri plouase intens, astfel că terenul se înmuiase şi devenise noroios, dar joi dimineaţă soarele strălucea limpede pe cer deasupra casei lui Arthur Dent, pentru ultima dată.
Lui Arthur încă nu-i intrase în cap că oamenii din consiliul local vor să-i dărâme casa şi să facă în locul ei un drum de scurtătură.
Părerea mea: Atenție că sfârșitul pământului se află la 12 minute distanță. Pregătiți-vă pentru aventurile formidabile de după.

2. Asteptau pe cineva mai înalt – Tom Holt.

După o întrevedere cam nesatisfăcătoare cu iubita lui, Malcolm conducea spre casă pe un drum de ţară întortocheat şi întunecat, când călcă un bursuc. Opri maşina şi coborî să inspecteze stricăciunile aduse vopselii şi (din pură curiozitate) cele aduse bursucului. Decise că asta era tot ce-i mai lipsea, întrucât în aripă apăruse o adâncitură mică, dar vizibilă, iar el spera să vândă maşina.
— La naiba! Exclamă el.
— Dar eu cum crezi că mă simt? Îi răspunse bursucul.
Malcolm se întoarse încetişor. Avusese o zi proastă, dar nu într-atât de proastă încât să poată accepta cu calm bursuci vorbitori, bursuci vorbitori şi morţi. Animalul zăcea întins pe o parte, complet nemişcat. Malcolm se linişti; probabil că i se păruse sau poate că şocul pornise accidental radioul maşinii. Orice conexiune era posibilă în amalgamul de fire de sub bord.
— Nu pe tine te-a lovit maşina, rosti bursucul cu amărăciune.
Părerea mea: O poveste teribil de amuzantă despre inelul nibelungilor cu Wagner inclus.

3. Mielul: Evanghelia dupa Biff, tovarasul de joaca al lui Iisus. – Christopher Moore

Îngerul îşi făcea curat în dulapuri când sosi chemarea. Aureole şi raze de lună erau aranjate în grămezi după strălucire, punguţe cu urgie şi fulgere în teci atârnau în cârlige, aşteptând să fie şterse de praf. O ploscă plină cu slavă cursese în colţ şi îngerul o ştergea cu o cârpă. De fiecare dată când răsucea cârpa, din dulap răsuna în surdină un cor, ca şi cum ar fi înşurubat la loc capacul unui borcan de murături plin cu coruri bisericeşti.
— Pentru numele Domnului, Raziel, ce faci?
Arhanghelul Ştefan stătea înclinat spre el, agitând
un pergament aşa cum ameninţi cu o revistă strânsă sul un căţeluş care face pipi.
— Poruncă? întrebă îngerul.
— Ai treabă cu glodul.
— Abia am fost acolo.
— Acum două milenii.
— Zău? Raziel se uită la ceas, apoi ciocăni în cristal.
Eşti sigur?
Părerea mea: scandalos de originală.

Nu am încheiere. Am doar regretul că ne prostim pe zi ce trece. Atât.