Mă gândeam să dau o pauză blogului. N-a fost să fie. Răspund provocării.
Acum 30 de ani eram la gazeta de perete a trustului, criticată, cum altfel. Cu desene. 😀 Zău, nu glumesc. Întârziam puțin, dar des, nu că aș fi sabotat vreo lucrare. Dimpotrivă. Dar așa erau ”prietenii” de la Serviciul Personal (cum se chema atunci). Toți cei care intrau și ieșeau prin spatele clădirii, prin garaj, nu erau văzuți. Eu eram ”în vizor”. Pe de altă parte, schimbasem, cu ceva timp în urmă, niște replici cu un individ cu obraji roșii, mitocan. Habar nu aveam că e securistul instituției. Fraieră și atunci, nu? 🙂 Am fost chemată la director, am fost atenționată că nu am atitudinea potrivită și am fost anunțată că individul securist (nu am știut și nu știu cum îl chema) a cerut să fiu dată afară. Consecința? Nu am mai fost trecută pe listele celor care participau la manifestații, nici nu am mai fost obligată să merg, ca (cică) securistul trustului să nu citească numele meu pe liste. Așa mi s-a explicat. Și mult am suferit 😀 Oricum nu mergeam și ”ei” o știau. Intenționez să cer date de la CNSAS, dar nu-mi fac iluzii. Cândva, în decembrie 89, după 22, i-am văzut pe cei doi din Biroul de personal (pe unul îl chema Bundan, nu-mi amintesc numele celuilalt) arzând de zor la dosare. Știau ei ce știau. Ca ieri – și astăzi. Am recuperat zilele acelea un caiet al propagandistului. Nici nu știam că există. Voi poza câteva pagini, ca dovadă.
Vreți să vă spun și despre cum s-a privatizat trustul de construcții unde eram la oficiul de calcul? (Și unde, apropo, am făcut un program de calcul devize în 8080, pe TPD. Menționez doar pentru cunoscători)
Șefii și-au împărțit sediile, echipele, echipamentele și lucrările. Pe doi lei. Ca mii alți profitori.
Să ne fie de bine. Să nu ne mai mirăm aiurea.
Pozele promise la lumină de seară. Un click pe imagini vă va ajuta. Doar ca să fie. Ca să nu uităm.
Later Edit (22.01): Adică să nu uităm minciunile de atunci. Nu că cele de azi ar fi mai bune. Doar că se produc pe tablele A3 ori RTV și sunt adresate, presupun, celor care nu știu să citească. Nici să gândească 😦
Jurnal de fraieră 
Nu uitam, doar ca celor tineri cine le mai povesteste lucrurile astea? Si cand le povestesti se mira. Cum? Asa era atunci? Fara curent, apa calda, portocale doar de craciun?
Pun aici ca să ne amintim. Recunosc că îl citesc pe Valeriu Nicolae. Simt cam la fel. Citez partea cu cum a fost:
”Sînt pe un cîmp care arată cam cum îmi imaginez eu că arată iadul. E frig, umed și foarte urît. E sfîrșit de noiembrie, am fost la tăiat de coceni de porumb și acum ne-au adus la adunat de sfeclă. Sînt în armată și mă simt îndobitocit. Blăgău – locotenentul nostru-major – e deja beat și asta nu ajută deloc, căci alcoolul are un efect deloc pozitiv asupra faptului că el este în mod natural un bou.
Comunismul pare că nu o să dispară niciodată și eu am probleme uriașe cu autoritatea și, în plus, am un simț al umorului sarcastic și deloc potrivit cu vremurile.
Am mîinile făcute praf de la porumb și ar trebui să scormonim în pămînt după sfeclă. Mîncăm varză cu varză de trei ori pe zi și m-am obișnuit cu șobolanii cît pisicile din cazarma construită lîngă Mureș de vreo cîteva sute bune de ani.
Am fost obligați să ascultăm lucrările Congresului al XIV-lea și am ajuns să mi simt pînă și creierul de lemn. Pupincurism deșănțat, slugărnicie și delir la greu. Ceaușescu pare a fi veșnic, iar limba de lemn începe încet, dar sigur să pară normalitate.
Cred că nu avem nici o șansă și îmi imaginez cum ar fi să dezertez. Ajungem tîrziu în cazarmă. Miroase a picioare nespălate și a varză murată. Mă gîndesc că la noi acasă, în blocul CFR-ului din Craiova, era tot timpul umed și frig în apartament pe timpul ăsta. Cîteodată se făcea gheață pe pereți. Aveam mîncare puțină și proastă. Stăteam la fel de „bine“ și cu hainele, și cu încălțămintea. Îmi este foame continuu și abia aștept să mă pierd în vis.”
Din ultima Dilema Veche: https://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/intre-banc-si-cosmar
După 89, când încă mai era obligatoriu serviciul militar, fiul meu m-a informat că putea să „aranjeze” să nu-l mai facă și mi-a cerut sfatul. I-am răspuns că ar fi păcat să piardă cea mai mare șansă să cunoască pe propria piele mitocănia, absurdul și prostia în stare pură! A făcut stagiu și mi s-a părut că a venit mai înțelept.
Mi-aduc aminte când am făcut eu armata (la trupă, deși eram inginer) de un locotenent care ne instruia cum să salutăm cu arma și când ajungea la poziția în care patul armei se sprijinea de șold răcnea cu mare convingere: Soldat , să simți arma cum se lipește de omoplat!!! N-am încercat să-l lămuresc, l-am ajutat însă la lecțiile de teorie când s-a încurcat rău de tot la lecția de legare în serie și paralel a condensatoarelor. De atunci m-am bucurat de tot sprijinul său. În armată m-am convins că nivelul de inteligență umană este constant pe mapamond, doar numărul de oameni este în creștere.
Ai făcut armata la trupă că ai vrut un anume Oraș. Așa-i? Și fiului meu i s-a propus trupă la București ca să fie la nu-ș ce festival de teatru (Valentin Silvestru îl organiza, cred). Nu a acceptat. Altul era nivelul cunoștințelor la TR. Deși nu a prea povestit.
La mine a fost altfel! Mi-au rătăcit dosarul și la un moment dat am rămas singurul din promoție care nu aveam armata făcută. Pe de altă parte primisem apartament de două camere împreună cu un asistent de la TCM care mă anunțase la un moment dat că s-a înscris la apartament proprietate personală chiar lângă Politehnică și se mută în 10 luni. Dacă mă căsătoream în zece luni, nu mai mi-ar fi repartizat un alt coleg. Problema era că pe vremea aia aveam concepția că nu te poți căsători dacă nu ai apartament și dacă nu ai armata făcută. (bineînțeles, dacă ai și o fată disponibilă) Așa că m-am dus peste cei din Centrul Militar, mi-au găsit dosarul dar pentru următoarea serie se trimiseseră convocările și mai trebuia să aștept 6 luni. Am spus că nu pot aștepta, că am așteptat destul și, cred eu, colonelul în glumă m-a întrebat dacă vreau la trupă. Am acceptat așa că am făcut armata la trupă la artilerie în Constanța, pe iarnă, împreună cu încă trei colegi ingineri. Unul dintre noi era însă fiu de general (nu eu). Nimeni dintre cei de la Constanța nu știau cine e, așa că ne-au tratat pe toți trei ca fii de generali. Cred că am avut noroc!
Într-un fel însă, probabil pot fi bănuit că m-am căsătorit din interes…
Nu am vrut să te supăr.
Ești cu aceeași soție de atunci, deci, e clar, nu a fost interes. Doar conjuncturi favorabile.
Uitasem de 8080, dar mi-ai adus tu aminte. Mi-am mai amintit de minunatele calculatoare care ocupau câte un întreg etaj (la începutul anilor ’90) sau, cele performante din anii ’70, care ocupau câte o întreagă clădire, cum era cel al CFR-ului din București. Din curiozitate am citit și date despre terminalele TPD. Normal, m-a pufnit râsul, căci de-ar fi să le comparăm cu un telefon din ziua de azi…
Mi-ai amintit și de stagiul meu militar, când m-am certat cu locțiitorul politic și, din acel moment nu am mai fost avansat în grad, deși mă descurcam foarte bine cu instruirea și cu regulamentele militare. Și eu am „plâns”, la fel ca si tine. 😀
Este greu pentru tinerii de astăzi să înțeleagă realitățile acelor vremuri.
Despre alte amintiri din armată am scris la răspunsul de mai sus. Poveștile mele cu armata au fost frumoase. Lucram la Institutul lor de cercetări și munca și atmosfera erau de excepție. Eu tot cu 8080 mă jucam 🙂 Singurul lucru neplăcut era plecarea la 6 dimineața pentru a ajunge pe traseul mașinii care ne culegea de pe drum. Și distanța mare de casă în caz de nevoie. Dar a meritat. Erau spuma ofițerilor,dacă pot spune așa. Fără mitocani. Fără proști.
Nici eu nu pot spune ceva rău despre ofițerii din unitate, cu trei excepții: cel sus amintit, ofițerul de la CI și comandantul de batalion. În rest erau numai oameni parcă aleși pe sprânceană, mai ales cei de la compania noastră. Am avut și șansa de a face stagiul cu termen redus, așa că nici de munci nu am avut parte, ci doar de instrucție, dar si aceasta „în spiritul regulamentelor” iar nu în litera lor. Poate voi depana cândva amitiri din acea perioadă, căci multe îmi sunt chiar dragi.
Maistrul meu de la școala din Capitală era tot un securist, după cum am aflat ulterior. Știa să ne tragă de limbă de fiecare dată când îl vizitam, iar întrebările se axau pe nemulțumirile oamenilor față de politica lui Ceaușescu și eventualele revolte care s-ar putea ivi în zona noastră.
Peste tot erau. Dar să profiți de încrederea unor copii mi se pare inadmisibil. Murdară pâine.
Mie nu mi-a păsat niciodată de securişti, poate unde la vremea tinereţii (şi mult după) n-am avut habar de ei. De obicei am făcut ce-am vrut (şi am suportat consecinţele). Nici acum nu-mi pasă, din partea mea le urez căldură mare. (pentru cine nu ştie vechiul banc nici nu-l spun 😀 )
Din păcate 8080 a fost la modă înainte (sau după?) să ajung eu în programare, deşi mătuşă-mea a lucrat aproape toată viaţa la Centrul Teritorial de Calcul Electronic (CTCE) Ploieşti. Da, erau computere (Felix?) cît camera; ea era şefă de birou la teleimprimatoare (cartele, Cobol şi Fortran), îmi amintesc ca prin ceaţă o vizită acolo – un zgomot de nedescris, nu-i de mirare c-a luat-o cu capu’ la un moment dat şi-a ajuns internată la Voila. Angajaţii purtau căşti antifonice, ea nu putea fiindcă trebuia să fie atentă la rapoartele/notificările lor.
Ca o coincidenţă – oare există aşa ceva? – chiar ieri am ajuns la nişte site-uri cu programe/emulatoare/etc pentru Z80, un procesor cu care mi-am început „cariera”. Întîi am avut un CIP01 („Calculator de Instruire Personală”, o clonă de ZX Spectrum) la care sistemul de operare BASIC se încărca de pe casetă, abia apoi se încărcau programele, după care am avut un HC91 (Home Computer, tot o clonă de ZX Spectrum). Am învăţat un pic de BASIC care mi s-a părut complet nesatisfăcător, după care m-am afundat în cod-maşină şi acolo m-am smţit ca acasă. Am „spart” cîteva jocuri care mă frustrau, le-am dat „viaţă infinită”; la vremea respectivă aş fi putut fi numit „cracker”. Uite informaţii utile pentru securiştii de azi – arde-i-ar focu’, stinge-i-ar benzina! 🙂
În rest, am făcut şi eu armata un an jumate, am fost şi la „munci” (porumb şi sfeclă), şi la „trageri” şi consider că asta a fost o experienţă utilă în formarea mea. Fiindcă degeaba ţi se spune ” nu pune mîna, că frige!” dacă nu ai experimentat niciodată senzaţia de arsură. 😉
Apropo, am în bibliotecă „Călăuza ateistului” (moştenire de familie), o carte destul de groasă, probabil tot din recuzita „membrilor de partid” de pe vremuri; n-am fost curios s-o citesc, nici măcar s-o răsfoiesc, dar ar putea conţine informaţii interesante. 🙂
Tu întotdeauna vei fi excepția. În sensul bun al cuvântului. Ești singurul pe care-l știu (virtual) care a făcut doar ce-a vrut. Din multe puncte de vedere. Lasă-i pe securiști în zama lor. Sper că unii regretă. Voiam să te intreb doar dacă, cu mintea de astăzi, ai face altfel?
Știu sălile cu computere (Felix sau Independent), știu zgomotul de la perforare. Am făcut câteva pneumonii trecând de la climatizarea din sălile calculatoarelor la aerul din birouri. Ce nu știu e ”Cartea ateistului”. Sună interesant. Am doar Biblia hazlie.
Sper să apucăm să ne vedem şi în real, cîndva. 😉
Cred că sînt şi oameni printre ei, „băieţii”, sau poate doar aşa vreau să cred. Analizînd ce-am trăit la un moment dat nu pot ajunge decît la concluzia că unul dintre ei m-a ajutat cîndva, cumva. Şi întotdeauna excepţiile pozitive merită menţionate.
Dacă aş face altfel cu mintea de azi? Depinde în ce sens, în ce domeniu. În general am făcut ceea ce am simţit pe moment şi nu cred că mi-aş putea nega simţămintele vreodată, chiar dacă nu au fost cele mai bune la un moment dat. Da, ar fi poate cîteva lucruri pe care nu le-aş face, sau le-aş face altfel. Dar nu mă îmbia cu maşina timpului sau realităţi alternative, fiindcă doare prea tare.
E „Călăuza ateistului”. 😉 (îţi trimit poză pe mail)
Am şi eu „Biblia hazlie” şi am citit-o (la mătuşă-mea) cînd eram destul de mic încît să nu fi fost „corupt” de către persoanele cu înclinaţii religioase din familie. Pot spune că mi-a deschis ochii.
Mulțumesc pentru mail si pentru vești. Imaginea e coruptă. 😦
Mai corupţi sînt cei care-au corupt-o în drumul ei, aş zice.
Nu-i nimic, o trimit din nou şi din nou, să vedem care se plcitiseşte: eu sau „ei”. 😉
Nu exagera. Folosești diacritice în titlul unei poze și vrei să fie acceptată. Nu sunt ei de vină. Doar regulile pe care TREBUIE să le respecți. Mulțumesc.
Folosesc diacritice cam din anul 2000, poate chiar mai devreme. Ne aflăm în 2019, am pretenţia ca atît oamenii de rînd cît mai ales cei ce îşi arogă dreptul de a-i „îndruma” (citeşte „controla”) să permită interoperabilitatea Unicode pe computere şi restul device-urilor (almost #20yearschallenge…?). Dar poate că am prea mari pretenţii de la rasa umană – în care caz, ce mama dracului sînt EU: extraterestru…?
Da.
Pff, futu-i, cum naiba ţi-ai dat seama?!? Io unde mă mai ascund acu’?! 😛 Roswell, we have a problem! 😆
Hmm, dragă blogger, cate se intampla in lumea asta fara sa stim chiar sub nasul nostru.
Dacă vorbim în general, ai dreptate. Cred că nu ai prins timpurile de dinainte.
Dacă vorbim de securiști, de cei care au făcut răul cu intenție, eu sunt mulțumită. Vecinul, colega sau ruda personală nu vor fi niciodată în siguranță. Există dovada. Există răsplata.
Pingback: A venit talonul. | Jurnal de fraieră
https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/dosarul/
https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/consecinte/
https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/solutia-pentru-dosar/
Interesante gânduri. Sper că nu vă imaginați că dosarul a dispărut. Apare în presă, apare la TV, de obicei trunchiat și adaptat intereselor de grup.
În ce mă privește, nu mai contează.