Finaluri de film. Şi o carte.

Am primit pe mail un set de glume şi de afirmaţii. Una mi-a reţinut atenţia: „Pe vremuri oamenii se duceau la psiholog. Acum îşi fac blog”.  M-am simţit cumva vizată, dar o să continui. Ca să ajung la ceva serios o să plec iar de la fleacuri, căci amănuntele explică totul. Şi o să-mi amintesc de filmele văzute pe vremuri. Filme ruseşti, superbe, filme italieneşti pline de realism, filme franţuzeşti de capă şi spadă, comedii de aur.
Mă  mândresc însă că nu am fost niciodată la un film care avea anunţat pe afiş că doar cei peste 18 ani pot intra. Nici acum nu mă uit la asemenea filme la TV dacă au bulina corespunzătoare. Nu mi se potrivesc ororile şi scenele erotice.  Mândrie şi prejudecată, ştiu.
Altceva voiam să vă povestesc. Despre norocul meu în a viziona filmele.
Trecând peste etapa studenţiei când drumul spre cămin trecea pe strada cu cinematografe care te tentau, am ajuns la casa mea cu ai mei copii. Şi când au început să mai crească am început să-i ducem la filme, în special la gradina de vară de la Arta (unde puteam fuma, recunosc). Ar fi putut fi bine dacă n-ar fi fost un coşmar. Fetiţa mea se speria. Când toată lumea râdea văzându-i pe Stan şi Bran cum cad în butoiul cu gheaţă, fata mea începea să plângă în hohote. Când ardelenii plecaţi în America porneau să se împuşte, ea se apuca să urle. Degeaba îi explicam ce e un film, era prea mică ca să înţeleagă. Aşa încât eu vedeam filmele doar pe jumatate căci o luam de mânuţă şi plecam amândouă acasă, lăsându-i pe ceilalţi să se delecteze în continuare. (Obs.: acum fata mea e mare iubitoare şi cunoscătoare de pelicule incluzând notele de pe IMDB)
Mai târziu, când la TV se prezentau ceva seriale, ştiţi toţi serialele de dinainte de 89, erau orele serii. Exact orele cand eu trebuia să pregătesc proaspăt cina. Şi iar vedeam doar jumătăţi.
Acum? E plin cablul de seriale si filme. Aş putea să le urmăresc o dată şi incă de câteva ori căci sunt canale TV care reiau filmele în disperare. Şi? Oricât aş încerca să vizionez un film până la sfârşit – nu reuşesc. Ori adorm în timpul publicităţii  filmului şi mă trezesc pe difuzarea altuia, ori bate cineva la uşă, ori sună telefonul, ori mă duc să fac pipi, ori cer pisicile mâncare, ceva se întâmplă inevitabil. Presupunând eu mereu că filmul mai durează – am surpriza să-l văd terminat rapid. După ce se lălăie cu subiectul – sfârşitul vine brusc, prea brusc pentru aşteptările mele.
Acum ajung şi la partea serioasă. Citesc o carte. Plină de poveste, de imaginaţie, de personaje ciudate, dar simpatice. O carte cum nu am mai citit de multă vreme. O carte care îmi aminteşte cumva de Amelie. O carte care ar putea fi un film serial excelent căci întâmplările se succed într-o logică admirabilă. Aş fi crezut că regizorii tineri se vor bate pentru a-i obţine ecranizarea. Poate o fac. Poate Florin Piersic jr. o va citi. Îl consider un romantic adevărat şi cartea i s-ar potrivi. Nu aş vrea să cobor discuţia la nivelul lui tanti Florica şi al altor seriale mitocăneşti. Nu le văd decât în reclame şi e prea destul.
Nu v-am spus numele cărţii? E cel din poză. Castelul prinţesei de caramel de Eduard Ţone pe care nu-l cunosc personal. Romanul lui, apărut în 2008, merită a fi citit. Am înţeles că şi coperta are o poveste interesantă (http://eddie.ro/2008/02/castelul-a-intrat-la-tipar-povestea-copertei/), deşi nu-mi plac coperţile care necesită explicaţii. Textul însă mi-a depăşit aşteptările şi nu reflectă decât simbolic poza.
Am însă o ultimă problemă. Nu vreau şi nu pot să termin cartea. Mi-e frică să nu fiu dezamagită. Finalurile nu mă agrează. Am spus-o deja, nu?