Dacă tăceam…

Salut.
Am vrut să pun ceva pe FB. Nu ar fi avut efect pe noul cont căci mi-am dezactivat contul de blog acum mulți ani. Voiam să scriu asta:

”Îi plâng pe toți tinerii care nu au apucat să învețe pe băncile lustruite ale Bibliotecii Centrale Universitare. Pe toți cei care nu știu ce a fost în 22 decembrie 1989.
Pe Ion Caramitru nu îl plâng. Un foarte, foarte bun actor și pe scenă, și în viață. Oh, biet actor….”

Vreți să mă explic? L-am iubit înainte de 1989. Avea spectacole de muzică și poezie alături de Dan Grigore. Superbe, dătătoare de speranță în acea lume năclăită de mizerie. Era ceva ce eu nu știu să descriu. Mi-e jenă de cuvintele mari, dar era altfel. Deasupra.

Și a venit 22 decembrie 89. Seara. Ai mei erau în piață. Iar Caramitru, posibil transpus în rolul vieții, dirija atacul asupra BCU, ocupate (cică) de teroriști. Poate s-a lăsat păcălit și asta ar fi o frumoasă explicație ce nu a fost dată în 30 de ani. Poate nu.

Bilanț? ”Devastatorul incendiu a dus la dispariţia a peste 500.000 volume (12.000 volume de carte bibliofilă, 52 din biblioteca lui Eminescu), numeroase ex-librisuri, hărţi vechi şi aproape 3700 de manuscrise aparţinând unor mari personalităţi ale culturii române între care Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coşbuc, Blaga, M. Eliade.

Singura confirmare că nu sunt o paranoică ce își amintește, e lipsa de reacție, de rămas bun, a unor personalități importante pentru mine. Verificați.

Știți că iubesc cărțile. Le-am preferat lui Caramitru. Poate a făcut bine breslei lui, poate l-a interesat doar propria ascensiune și primirea de aplauze. Habar nu am. Cred sincer că nu a știut să se oprească la timp. Am mai spus-o.

Nu e frumos ce fac (despre morți numai de bine). Nu e creștin în sensul clasic al cuvântului. Dar nu vreau ca tinerii crescuți după 1990 să fie lipsiți de informații corecte. E datoria lor să caute și să afle adevărul. Și nu îmi place ca un Arsinel să deformeze lucruri pe care le-am trăit referitor la BCU (vezi aici)

Of. Complicată e viața unui om. Minciuna e acolo.
Dumnezeu e mare și iartă. Eu sunt mică.

Poate tăceam. Nu am putut.

Dar ca să vedem și imensul talent al lui Ion Caramitru, ca să încercăm să uităm teribila greșeală, vă pun un mic videoclip.

Acest articol a fost publicat în Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

24 de răspunsuri la Dacă tăceam…

  1. ioansperling zice:

    Nu cred albinuto ca mai intereseaza tineretul cine a fost si ce a facut Caramitru sau altcineva!

  2. Suzana zice:

    Eu nu am inteles niciodata ce cauta un astfel om sa dea arme pe buletin civililor in fata bibliotecii.
    Cand biblioteca a ars, ‘intamplator’ in zona in care erau manuscrise privind continuitatea romaneasca in Transilvania am ‘vazut’ o alta dimensiune a evenimentelor. Imaginatia mea este insuficienta pentru ceea ce s-a intamplat, insa daca se urmaresc efectele, apele se limpezesc!
    Ma indoiesc ca in aceasta viata voi citi adevarul. Ma incred mai mult in instinct si mi-e suficient!

    Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l ierte.

    • condeiblog zice:

      Armele n-au fost de folos nici măcar în mâinile militarilor în termen. Nu mai zic cât se aflau de neinstruiți unii dintre ei la vremea aceea. Am putut astfel să-l deposedez pe un astfel de ostaș de p.m.-ul său, pentru că trăgea cu foc automat în zidul unui bloc, complet aiurea, de parcă se urina un om beat. Pericol public! Și cum nici eu nu aveam nevoie de o armă în mână (pentru că teroriștii nu s-au aflat niciodată în câmp deschis, să știi clar cu cine te lupți!), a trebuit să i-o returnez desigur, imediat după aceea. Dar nimeni nu părea să aibă mintea limpede în acele momente, chiar și ofițerii erau depășiți de situație. De-asta a și funcționat atât de bine zvonistica de fumigene. Deplâng ce s-a întâmplat atunci și regret nespus că bruma de libertate câștigată în acele zile a fost plătită cu un preț atât de scump. Sunt sigur că s-ar fi putut și altfel. Atunci și chiar după aceea, s-ar fi putut mult mai bine. Nu știu ce s-a vrut, cât a fost plan și cât hazard în tot ceea ce a urmat. Dacă mă întrebați, eu unul nu m-am înscris pe lista „revoluționarilor”, chit că am fost și rănit ușor de un glonț tras din spate, probabil de cauciuc. Am crezut în ce am făcut atunci și am simțit că aș fi pierdut ceva important din mine dacă m-aș fi pus alături de fripturiștii care s-au înghesuit mai apoi să obțină drepturi și foloase, cumpărând acele atestate de revoluționar. Eu azi nu mă consider revoluționar. Îmi place să-mi spun fluture de lampă. Am fost atras și eu ca mulți alții de lumina unui ideal și era cât pe-aci să-mi pârlesc la rându-mi aripile. Ca ceilalți tineri frumoși. Fluturii se bucură de-și mistuie astfel viața lor, într-un fel de jertfă pe altarul dragostei de înalt. Am rămas în viață, iar aripile mi-au fost înnoroite mai apoi de numeroase decepții… Trist!

      • vax-albina zice:

        Mulțumesc mult pentru amănuntele din zonă. Adevărul e ca un puzzle cu piese lipsă, iar idealul poate fi cu greu păstrat după ce apar profitorii. Puteam garanta pentru onestitatea dvs. Mai povestiți-ne.

        • condeiblog zice:

          Am ezitat să scriu despre asta. Pe de o parte pentru că prea repede mi s-a desumflat acel frumos crez al prefacerii naționale. Îmi dădusem seama că am schimbat doar pălăria Măriei și „jos comunismul!” s-a transformat doar în pomădarea lui. Pe de altă parte m-am simțit tot mai singur în idealismul meu. Dacă o vreme am părut înconjurat numai de oameni care gândesc la fel ca și mine, curând aveam să fiu un individ de margine, care nu-și mai află rostul. Apăruseră acei descurcăreți care luau fața societății și eu păream doar un prost care nu a știut să profite de situație. Oamenii au început foarte curând să confunde democrația cu anarhia, ajungându-se până într-acolo încât astăzi să se spună că Ceaușescu a fost de fapt un mare erou. Cui să-i mai povestești și mai ales pentru ce? Istoria merge înainte și orice rol am juca noi în cadrul ei, cu toții suntem mai cu seamă spectatori în marele show oferit de viață.

    • vax-albina zice:

      Mulțumesc. Corect. Și ciudată continuare. Imaginația mea e defectă.
      Poate va apărea un jurnal postum cu detalii pe care nu le știm.

      • Ecoarta zice:

        Hai să nu tac nici eu! După ’89 nici eu nu l-am mai agreat pe răposat. N-ai de ce să-ți faci procese de conştiință. Nici el şi nici alții nu le-au avut.
        Citeam conversația ta cu Condei şi m-a trecut un fior rece pe şira spinării. Eram în secuime. Acolo am locuit! Întâmplările pe care le-am trăit din 15 decembrie ’89 şi până prin iunie ’90, dar şi în perioada ce-a urmat, m-au marcat. Acolo au fost lucruri mari de tot! Dar sub preş încap multe!

  3. Drugwash zice:

    Aşa se formatează hard drive-ul omenirii: se şterge istoria reală şi se rescrie după necesităţile de moment. Arzînd cărţile/manuscrisele/scrisorile/hărţile/etc, spărgînd statuile, dărîmînd clădiri, lansînd minciuni neverificabile… Pentru cei ce fac asta – în cunoştinţă de cauză sau nu – am doar o vorbă: lemne şi pietre după ei!

  4. panatiberiu zice:

    Superbă rememorare a unui moment trăit de mulți dintre noi! Pe care nici eu nu mi-l mai reaminteam.
    Cât despre zicerea „despre morți numai de bine!”, trebuie să precizăm că ea nu se aplică și în istorie. Aici fiecare trebuie să fie pus la locul lui. Ca într-un „insectar” al faptelor celor care au trecut prin viață. Lucru valabil și pentru Caramitru.
    În ceea ce privește unele din acțiunile lui artistice – de dinainte de 1989 – e bine să nu uităm că desfășura astfel de activități și la nivel național, mergând des în provincie. Organiza asemenea spectacole prin unități industriale, prilej de a rosti anumite texte, considerate ca fiind cu… tendință! Care puteau să fie percepute cu ușurință ca fiind antisistem, antidictatoriale, anti cuplu dictatorial conducător etc.
    Desigur că, luând atunci act de asemenea… ieșiri din normalitate (!), era firesc să ne întrebăm (eu și prieteni ai mei), dacă o făcea de capul lui. Iar răspunsul de atunci – susținut de atitudinea sa de după „loviluție” – a fost că… NU! Nu era de capul lui, că altfel „organili” – cărora nu le scăpa nimic din tot ce mișca în țară – l-ar fi luat ca din oală!
    Concluzia este una simplă și e la îndemână: Caramitru s-a bucurat de o anumită… protecție pentru a putea bifa astfel de fapte, care dădeau posibilitatea „serviciilor” să ia pulsul real al stării de nemulțumire populară! De care, așa cum s-a văzut nu peste multă vreme, au știut când și cum să profite! Doar ei, nu și… noi!
    FELICITĂRI pentru obiectivitate! Nu sunteți singura care gândiți așa, în ce-l privește pe răposat.

    • vax-albina zice:

      Mulțumesc frumos pentru completări. Unora le-au murit oameni. Mie mi-a murit biblioteca preferată. Dar nu asta e cel mai important. Cum spuneați: cei care au venit s-au înfipt în fruntea meselor de priveghi (controlate de cei care nu au plecat niciodată) și și-au împărțit averile strânse de noi, de ceilalti.
      PS. Recomand blogul dvs celor care trec și citesc pe aici. Respect lupta dumneavoastră cu mafia locală. Să aveți succes.

      • panatiberiu zice:

        Superbă / tristă constatare (referitoare la evenimente reprobabile petrecute în decembrie 1989, în timpul zaverei): „mie mi-a murit biblioteca preferată”!
        Mulțumesc pentru aprecieri!
        Și pentru faptul că recomandați și altora blogul meu!
        Cât despe… succes, în lumea în care trăim, croită exclusiv pe criterii politice, speranțele sunt slabe! Dar cât timp ele există, vom fi pe baricade!

  5. Mihai zice:

    Eu zic că ați făcut foarte bine că nu ați tăcut. Măcar aici. Un om se ia cu bune și rele, m-am ferit de idealizările personalităților românești, mai ales a celor mari. De apologii. Fiecare om greșește, nu văd de ce i-am absolvi pe unii în detrimentul altora. Sunt născut în februarie 89, am citit foarte multe despre ce s-a întâmplat în decembrie 89, am ascultat multe mărturii și, iată, încă aflu amănunte… și câte or mai fi de aflat… Un sincer mulțumesc! Atât pot să spun.

    • vax-albina zice:

      Așa cum ați citat dvs: toți jucăm un rol. Moral sau nu. Sunt bucuroasă că prietenii virtuali m-au susținut în confesiunea mea.
      La mulți ani. Aveți viitorul încă nescris. Îmi place cum îl construiți. Veți reuși, iar blogul e prima dovadă.

  6. Ecoarta zice:

    Hai să nu tac nici eu! După ’89 nici eu nu l-am mai agreat pe răposat. N-ai de ce să-ți faci procese de conştiință. Nici el şi nici alții nu le-au avut.
    Citeam conversația ta cu Condei şi m-a trecut un fior rece pe şira spinării. Eram în secuime. Acolo am locuit! Întâmplările pe care le-am trăit din 15 decembrie ’89 şi până prin iunie ’90, dar şi în perioada ce-a urmat, m-au marcat. Acolo au fost lucruri mari de tot! Dar sub preş încap multe!

    • vax-albina zice:

      Îmi amintesc. Erau acei ani fără internet, apoi cu dial-up, fără FB ori Google, când tot ce aflam era de la TVR ori din ziare. Ni se livra știrea gata comentată și nu puteam verifica adevărul decât dacă eram participanți la eveniment. Unii au vorbit, mulți au tăcut.
      Mulțumesc pentru confesiune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s