Nimic nu mai pare cum părea.

 

Zic…
Cărțile nu m-au dezamăgit niciodată. Nu sunt sigură că am priceput totdeauna tot, dar politica corectă nu mă va impiedica să le citesc în continuare. Fie ele americane, rusești sau ucrainene. Nu am nevoie de indicații în a le aprecia. Criticii au treaba lor, cititorii ca mine se descurcă singuri.
Dar…
Realitatea depășește tot ce credeam că e posibil. Aflu întâmplări îngrozitoare ori încântătoare. Dureroase ori tămăduitoare. Toate cu impact în mintea ori sufletul nostru, deja tulburate de spectrul bolilor ori al crizelor. Înțelegeți voi ce vreau să spun.
Deci…
Peste toate astea am dat de un mesaj. Din 2021. M-a năucit. Îl inserez aici și nu știu cum să reacționez. Milă? Silă?
Verificați-vă și voi sentimentele și nu mă condamnați prea tare. Am nevoie de gândurile voastre pentru a mă lămuri.
Vă pun textul tradus de FB. Încercați să nu vă legați de fleacuri. Ce credeți despre cele relatate?

Am fost numit după bunicul meu.
Bunicul meu, Vladimir Yakovlev, a fost un criminal, un călău sângeros, un cekist. Proprii săi părinți s-au numărat printre multe dintre victimele sale.
Tatăl său a fost împușcat de el, de bunic, sub acuzația de speculă. Mama lui, străbunica mea, s-a spânzurat când a aflat despre asta.
Cele mai fericite amintiri din copilărie ale mele sunt legate de un apartament vechi și spațios de pe Novokuznetskaya, de care familia noastră era foarte mândră. Acest apartament, așa cum am aflat mai târziu, nu a fost cumpărat sau construit, ci a fost confiscat – adică luat cu forța – de la o familie bogată de comercianți Zasmokvorets.
Îmi amintesc vechiul bufet de sculptură pe care obișnuiam să mă cațăr ca să iau gem. Și o canapea mare și confortabilă, pe care eu și bunica, înveliți într-o pătură, citeam basme seara. Și două scaune uriașe din piele, care, conform unei tradiții de familie, erau folosite doar pentru cele mai importante conversații.
Așa cum am aflat mai târziu, bunica mea, pe care am iubit-o enorm, a lucrat cu succes cea mai mare parte a vieții ca prozatoare profesionistă. O femeie nobilă înnăscută, și-a folosit originile pentru a stabili conexiuni și a provoca prietenii la franchețe. Am scris rapoarte oficiale bazate pe rezultatele conversațiilor.
Canapeaua pe care am ascultat basme, și fotolii, și bufet, și toate celelalte mobile din apartament nu au fost cumpărate de bunicii mei. Pur și simplu le-au ales singuri într-un depozit special, unde au fost livrate proprietăți din apartamentele moscoviților împușcați.
Cekiștii și-au mobilat apartamentele gratuit din acest depozit.
Sub filmul subțire al ignoranței, amintirile mele fericite din copilărie sunt pline de spiritul jafului, crimei, violenței și trădării. Înmuiat în sânge.
Sunt singurul?
Toți, care am crescut în Rusia, suntem nepoții victimelor și călăilor. Totul absolut, totul, fără excepție. Nu au existat victime în familia ta? Deci erau călăii. Nu au existat călăi? Deci au existat victime. Nu au existat victime, nici călăi? Deci există secrete acolo.
Nici măcar să nu te îndoiești!
Cred că subestimăm foarte mult impactul tragediilor trecutului rusesc asupra psihicului generațiilor de azi. Împărtășind mințile noastre cu tine. Până astăzi, luându-ne rămas bun, ne spunem unul altuia – „La revedere! „, fără să realizez că „întâlnire” este de fapt un cuvânt de închisoare. În viața obișnuită, există întâlniri, întâlnirile sunt în închisoare.
Până astăzi scriem ușor în texte: „Voi scrie când voi fi liber! „. Când voi deveni LIBER…
Evaluând amploarea tragediilor trecutului rusesc, de obicei luăm în considerare morții. Dar pentru a evalua amploarea impactului acestor tragedii asupra psihicului generațiilor viitoare, trebuie să luăm în considerare supraviețuitorii, nu morții. Morții sunt morți. Supraviețuitorii au devenit părinții noștri și părinții părinților noștri.
Supraviețuitorii sunt văduve, orfani, oameni dragi pierduți, expulzați, dezonorați, exilați, uciși pentru propria mântuire, pentru idei sau pentru victorii, devotați și trădați, frânți, puși să-și vândă conștiința, transformați în călăi, torturați și chinuiți, violați, mutilați, jefuiți, forțați să toarne, beți de de durere fără speranță, sentimente de vinovăție sau credință pierdută, trecuți prin înfometare, captivitate, ocupație, lagăre.
Zeci de milioane de morți. Sute de milioane de supraviețuitori. Sute de milioane dintre cei care și-au transferat frica, durerea, simțul unei amenințări constante din lumea exterioară – copiilor care, la rândul lor, adăugând propria suferință acestei dureri, ne-au transmis această teamă. Doar statistic, nu există o singură familie în Rusia astăzi care să nu suporte consecințele grave ale atrocităților fără precedent de amploarea lor care au continuat în țară timp de un secol.
Te-ai întrebat vreodată cum această experiență de viață a trei generații consecutive de strămoși DIRECȚI îți afectează percepția personală asupra lumii de astăzi? Dacă nu, atunci gândește-te la asta.
Mi-a luat ani să înțeleg istoria familiei mele. Dar acum știu mai bine de unde mi-a venit frica irațională eternă. Sau un stealth exagerat. Sau incapacitatea absolută de a avea încredere și de a construi o relație apropiată. Sau un sentiment constant de vinovăție care m-a bântuit de când eram copil de când mă știu.
La școală ni se spunea despre atrocitățile fasciștilor germani. La Institut despre atrocitățile hunweibinilor chinezi sau ale khmerilor roșii cambodgieni. Am uitat doar să spunem că zona celui mai teribil lucru din istoria omenirii, fără precedent ca amploare și durată a genocidului nu a fost Germania, nu China sau Cambodgia, ci propria noastră țară. Iar cei care au supraviețuit acestei orori a celui mai teribil genocid din istoria omenirii nu au fost chinezi sau coreeni îndepărtați, ci trei generații consecutive din PROPRIA TA familie.
De multe ori credem că cel mai bun mod de a ne proteja de trecut este să nu-l deranjăm, să nu pătrundem în istoria familiei, să nu intrăm în ororile petrecute cu rudele noastre.
Credem că e mai bine să nu știm. Este de fapt mai rău. Foarte mult. Ceea ce nu știm continuă să ne afecteze, prin amintirile copilăriei, prin relațiile cu părinții. Pur și simplu fără să știm, nu suntem conștienți de impactul său și, prin urmare, neputincioși să-l contracarăm.
Cea mai gravă consecință a unei traume moștenite este eșecul de a fi conștient de ea. Și, în consecință, eșecul de a realiza în ce măsură această traumă ne distorsionează percepția asupra realității de astăzi. Nu contează că pentru fiecare dintre noi astăzi este întruchiparea acestei frici, pe care fiecare dintre noi o vedem ca pe o amenințare – America, Kremlinul, Ucraina, homosexualii sau turcii, Europa „depravată”, coloana a cincea, sau doar sau doar un șef la serviciu sau un polițist la intrarea în metrou.
Important este dacă realizăm în ce măsură temerile noastre personale de astăzi, sentimentul nostru personal de amenințare externă – sunt în realitate doar fantome ale trecutului, a căror existență ne este atât de frică să o recunoaștem.
… La 19 ani, în ruină și foame, bunicul meu ucigaș aproape a murit de tuberculoză.  A fost salvat de la moarte de Felix Dzerzhinsky, care a adus de undeva, cel mai probabil dintr-un alt depozit „special”, o cutie de sardine franțuzești în unt. Bunicul le-a mâncat timp de o lună și, numai datorită acestui lucru, a supraviețuit. Asta înseamnă că îi datorez viața lui Dzerzhinsky? Și dacă da, cum să trăiesc cu asta? „
 
Vladimir Iakovlev este fiul lui Egor Iakovlev, editor la „Moscova News” în anii perestroikăi”
 

Scuzați greșelile din traducere.  Nu vreau să intervin prea mult. Linkul original și poza autorului sunt aici:
 


Să fie pace.

Acest articol a fost publicat în Documente, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la Nimic nu mai pare cum părea.

  1. Issabela zice:

    Ce pot să spun… O conștientizare cumplită a unei condiții date (și nu e singurul)… Numai că la starea asta nu văd să ajungă vreodată mujicul de rînd, ca să se schimbe ceva pe frontul de est. Dacă mai pui și că, așa cum zice și numele grupului, majoritatea, intelectuali sau nu, alegem, în primă sau ultimă instanță, să mîncăm, în loc să gîndim, viitorul e sumbru. Al oricui. Însă, privind în urmă, în ansamblu, cînd n-a fost așa…?
    Salvarea ar fi ca fiecare, individual, să ajungem la o asemenea conștientizare și să acționăm în consecință, pentru că e para-dovedit că nu se poate în mod colectiv. Însă… nu mai cred că ne-o dorim. Ca omenire, vorbesc. Habar n-am unde-o să ajungem, pentru că sînt sigură că n-am plecat nicăieri de unde eram la început (care început, iarăși nu știu…) 🙂

    • vax-albina zice:

      Ideea cu care am rămas e cea că dacă nu am fost victime, am fost călăi. Fiecare prin neamul pe care îl reprezintă. Încă nu reușesc să înțeleg.
      Tu știi bine rusa. E folositoare acum. Grupul acela are postări foarte interesante și probleme pe care nici nu le ghiceam.
      Unde vom ajunge? Va fi interesant.

      • Issabela zice:

        Da, eu am trecut peste micile nuanțe ale traducerii și m-am oprit la idei, în cazul de față. Așa e. Gîndește-te (eu am făcut-o deja, dar nu în termenii din postarea respectivă) la toate retrocedările de la noi. S-au dat înapoi vile de boieri, dar și case simple, urmașilor care le-au revendicat. Trec peste mafia retrocedărilor… care e altă dramă. Gîndește, deci, că niște oameni simpli și fericiți la vremea lor s-au trezit cu casa luată pe sus și dați afară, deci victime. Iar acum, cînd în casa respectivă au trăit alte zeci de ani niște familii, care, conform ideii din postare, au fost „călăii” primilor, se trezesc, la rândul lor, victime ale urmașilor primilor, care revendică locuința și-i dau afară, construind un bar acolo, că așa au ei chef. Dar nu poți să știi nici primii de care spuneam pe neericirea cui, în urma căror alte evenimente istorice, s-au nimerit să trăiască în casa respectivă, dacă n-au făcut-o ei de la zero… Și tot așa. Alt răspuns decît alternanța perpetuă victimă-călău nu găsesc. O alternanță pe care am sesizat-o de mai multe ori, dar nu i-am dat această denumire. Eu așa percep postarea ca atare.

        • vax-albina zice:

          Gândesc cum spui, dar nu am fost în asemenea situații. Nimeni nu mi-a dat nimic. Nici măcar o butelie nu am obținut de la statul socialist. Avantaj eu: nu sunt datoare nimănui. Poate doar părințior din ceruri.
          Mi-e greu să-i înțeleg pe cei care se știu urmași ai unor profitori, hoți ori șmecheri. Ori călăi ideologici. Oare au remușcări? Poate de aceea m-a șocat postarea pe care v-am pus-o.

          • Issabela zice:

            Călăii ideologici nu au cum, prin definiție, să aibă remușcări. Cît despre urmașii profitorilor de ocazie…, iată că unii au. Cum o să fie la milioanele (sau miliarde, cîți or fi) de chinezi, după ce n-or mai fi comuniști…?
            Raportul ăsta n-o să se termine niciodată pînă n-or căpăta conștiință, implicit remușcări, ideologicii. Sau cei ce ne conduc, că nu numai comuniștii sînt beleaua planetei. Așa cred eu.

        • vax-albina zice:

          @All
          Știu că cei mai mulți cititori sunt de vârsta copiilor mei. Nu au nicio vină că guvernul din 90 le-a vândut lor apartamentele închiriate de părinți, pe doi lei, pentru a scăpa de costurile de întreținere + pentru a proteja domiciliile celor utili. Sunt probleme separate.
          Înțeleg mai mult decât pot scrie. Isabela știe ce vorbește. Vinovăția nu e o stare normală. Bucurați-vă.

  2. Dan zice:

    Poate ar merita să corectezi traducerea automată pentru mai multă claritate:

    Până în ziua de azi, luându-ne rămas bun, ne spunem unul altuia „La următoarea întâlnire! / Do svidania”, fără să realizăm că svidania (întâlnire) este de fapt un termen folosit la închisoare. În viața obișnuită, avem vstreci (întâlniri), svidaniile sunt la închisoare.
    Până în ziua de azi ne încheiem textele cu: „Voi mai scrie când mă eliberez!”. Când voi deveni LIBER…

  3. Drugwash zice:

    Cam mult dramatism, probabil a fost necesar pentru efect.
    Dincolo de asta avem adevărul – adevărul unei părţi, adevărul părţii opuse, şi adevărul total şi imparţial pe care nimeni nu-l poate cuprinde cu adevărat.
    Însă cel puţin o parte a adevărului total – una pe care eu o consider printre cela mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă – e că specia umană e defectă din proiectare şi nu va ajunge niciodată la starea de pace reală şi durabilă aşa cum ar trebui să se întîmple cu o specie raţională. Alternanţa victimă-călău menţionată de Issabela e perpetuă, face parte din defecţiunea ADN-ului uman – lucru pe care istoria lumii, oricît de falsificată ar fi ea, îl confirmă.

    • vax-albina zice:

      E loc și pentru adevărul tău. Nu m-aș duce până la ADN că nu pot da vina pe ceva ce nu pot controla. Ar fi cam simplu. Cam laș.

      • Drugwash zice:

        Aş spune că nu se pune problema de a „pasa” vina ci de a recunoaşte, pur şi simplu, originea comportamentului nedorit. Dacă se poate corecta sau nu, şi în ce măsură, aici doar specialiştii – cei reali, nu pseudo – pot oferi informaţii concrete. Însă, după umila mea părere, nici nu se vrea o corecţie reală – dacă chiar e posibil – fiindcă s-ar pierde deopotrivă profitul şi controlul asupra maselor. Exploatarea viciilor şi defectelor stă la baza societăţii umane.

  4. Diana zice:

    Sunt „muta”. E o realitate, si nu doar pentru Rusia, dar – cred ca nu exagerez – numai rusii au avut parte de tiranie si numai de tiranie/dictatura etc. in mod continuu, de cand exista ca popor. Cu o istorie ca a lor e destul de dificil sa reusesti prea curand sa intelegi ca exista cu adevarat altceva, ca poti trai fara frica… Mentalitatea „inaintasilor” se transmite pe linie de… educatie (se vede fara analize profunde in Romania zilelor noastre): frica de autoritate (c-o fi sef, politai, politician sau ce-o fi), nevoia de „tatuc” (= „sa-mi dea statul”, „statul are grija de noi”) s.a.m.d. Cei mai multi dintre cei care vor sa depaseasca aceasta „conditionare” (a fricii, a grijii statului pentru ei) dau in alta extrema: „calca pe cadavre” (un fel de a spune) pentru a dovedi ca nu le seamana „inaintasilor”.

    Nu mi-e mila, si nu mi-e sila… E o realitate pe care numai cei direct implicati o pot corecta cumva. Avand aceste informatii pot si altii sa inteleaga de ce se intampla, uneori, ceea ce se intampla.

    Iti multumesc pentru acest text naucitor, intr-un fel – una e sa stiu din carti ceva de genul si alta e cand o scrie cineva care se zbate in prezent pentru a reconcilia (zic si eu) trecutul cu prezentul, si a vindeca ranile pe care unii nici nu stiu ca le au.

    • vax-albina zice:

      E a nu știu câta oară când constat că avem același gen de reacții. Pe mine mă bucură.
      Și da. E greu să înțelegem durerile altora. Nu că asta le-ar scuza nenorocirile pe care le provoacă.

      • Diana zice:

        Ma bucura si pe mine, sa stii. 🙂 Iti multumesc!
        Oh, departe de mine ideea ca suferinte din trecut sunt scuza pentru nenorociri prezente. E greu de crezut ca lucrurile se vor linisti prea curand, din contra…

  5. E atât de tristă concluzia ce reiese din text și comentarii, încât e în stare să-mi dea peste cap toate speranțele și optimismul pe care-l mai am pentru omenire. Dar ar fi prea dureros și nesănătos să-mi inoculez această fatalitate, de aceea mă întorc spre răsăritul de soare care promite o zi frumoasă, deși cu caniculă. Să trăim clipa, că oricum trece.

    • vax-albina zice:

      Ai dreptate. Trecutul trebuie acceptat căci tot nu-l mai putem schimba. Prezentul contează, iar viitorul se face acum. Sperăm să fie bine pentru cei mulți, nu pentru o mână de indivizi. (Cam sună oribil a șablon 😦 ) Mulțumesc, Petru.

  6. albescu zice:

    Trec peste ideea că ar putea fi o diversiune. Miroase a propagandă anti rusă. Dar pare extrem de verosimil și ca atare probabilă. Istoria omenirii este plină de atrocități. Oamenii, spre deosebire de animale, având darul inteligenței au inventat de-a lungul secolelor metode de tortură inimaginabile pentru a-și satisface sadismul. Eu însumi am aflat despre crimele și atrocitățile petrecute în lagărul comunist la la Canal din anii 50 ai secolului trecut de la tatăl meu, care a petrecut încarcerat un an acolo pe un motiv absurd, dar nu prin viu grai ci la final de viață printr-o monografie a propriei lui vieți. Nici acuma nu pot să realizeaz cum a făcut acolo un așa zis om ceea ce a făcut la adresa semenilor săi.
    Îmi vine în minte însă un episod din viața mea de după 89. Eram în legătură profesională cu un mare medic psihiatru, pe vremea aia, destul de tânăr dar conferențiar universitar și am profitat să-l întreb ceva legat de profesia sa. I-am spus, domnule doctor, mă uit la televizor, la reprezentanții clasei noastre politice, la analiști și la comentatori, la invitați care par reprezentanții publicului și nu-mi vine să cred ce inepții spun, ce absurdități propun, ce gogomănii promovează care sfidează logica și bunul simț. Par nebuni, fără logică, fără decență dar plecând de la zicala românească precum dacă doi îți spun că ești beat e bine să te duci să te culci, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva eu sunt nebun și ei sunt normali. Lăsând gluma la o parte, pentru că a sezizat că în parte era o glumă, mi-a spus un adevăr incontestabil și anume că un bolnav psihic poate fi vindecat numai dacă realizează că e bolnav!! De regulă bolnavul psihic este convins că este normal.
    Întrebarea fundamentală care mă obsedează astăzi este în ce măsură suntem cu toții alienați psihic. Și plec de la realitatea din Rusia. Să ajungi în situația ca un popor întreg, adică majoritatea populației, să susțină, aș zice cu entuziasm, un război pentru distrugerea unor semeni care în plus sunt înrudiți la scară de masă cu acel popor, este o situație catastrofală care arată în ce măsură acel popor este bolnav psihic, este alienat de propaganda mincinoasă și plină de ură. Și cazul nu e singular în istoria noastră recentă. Și poporul german a trecut prin o astfel de boală psihică și a lăsat în urmă atrocități de nedescris aflate la Auschwitz și în alte lagăre după terminarea războiului. Dar după finalul cataclismului și după procesele internaționale care au urmat pare că poporul german s-a lecuit de această boală. Rusia însă nu, căci niciodată nu a fost învinsă ca să se trezească la realitate.
    Este o opinie personală așa că trebuie să o luați ca atare. Poate voi reveni…

    • vax-albina zice:

      Nu cred că e propagandă anti rusă. Fiecare sistem își protejează slugile prin avantaje ca cele din postare. Fie ele cekiști, securiști, comuniști, chiar anticomuniști. Cred că ești mai în temă ca mine. Conjunctura alege și omul culege. De exemplu: cum e posibil ca un sef de serviciu secret să aibă rata lunară la credit mai mare decât venitul declarat? Cum?
      Pe mine m-au năucit remușcările tânărului fără vină. Aici e grozăvia. Să accepți că ești fiu de lepră. Complicat.

  7. Aldus zice:

    De multe ori credem că cel mai bun mod de a ne proteja de trecut este să nu-l deranjăm, să nu pătrundem în istoria familiei, să nu intrăm în ororile petrecute cu rudele noastre.
    Credem că e mai bine să nu știm. Este de fapt mai rău. Foarte mult. Ceea ce nu știm continuă să ne afecteze, prin amintirile copilăriei, prin relațiile cu părinții. Pur și simplu fără să știm, nu suntem conștienți de impactul său și, prin urmare, neputincioși să-l contracarăm.

    Mie-mi pare că cel care a scris acest text este mult mai afectat decât un conațional de-al lui care nu știe. El zice că cei care nu-și cunosc sau își ignoră trecutul familiei sunt neputincioși să-i contracareze efectele, dar el ce succes are în această direcție? Că singur mărturisește mai sus că are o „frică irațională eternă”, că trăiește „un sentiment constant de vinovăție”, că este incapabil „de a avea încredere și de a construi o relație apropiată”. Așadar, de ce spune că cei care nu se gândesc la trecut sunt într-o situație mult mai rea decât el, când iată că el are aceste trăiri pe care cu siguranță că cineva care nu se gândește la trecut nu le are?

    Și nu doar că e mai afectat decât un om obișnuit, dar încearcă să-i molipsească și pe ceilalți cu stările lui, convingându-i să se intereseze și ei de trecutul lor, și exagerând evident unele lucruri (cum ar fi că toți rușii sunt vinvați sau afectați – chiar toți!).

    Eu l-aș lăsa în plata lui. Probleme lui necesită vizita la un cabinet de specialitate. Nu ești răspunzător/răspunzătoare pentru ce-a făcut bunicul sau străbunicul tău, la fel cum nu trebuie să-ți fie rușine că ai ce pune pe masă din motiv că copiii africani fac foamea.

    • vax-albina zice:

      S-ar putea să ai dreptate. Cunosc pe cineva care nu vrea să știe. Refuză să ceară dosarul CNSAS al tatălui. Eu încă nu m-am hotărât ce voi face. Deocamdată trec pe computer memoriile tatălui meu și sunt ultra stresată. Mi-e frică și de minciună, dar și de adevăr.
      Mulțumesc, Aldus.

    • vax-albina zice:

      Pe de altă parte, dacă profiți de cele acumulate prin furt (etc) de bunicul ori străbunicul tău, cred că ai o problemă morală. Dacă mai ai puțină rușine. Zice autorul rus. Îl cred.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s