Comoara

Știți? Vine vârsta când doar amintirile contează. Cât le mai am, zic că e bine.
Și așa, să vă povestesc.
Părinții mei s-au cunoscut după război, în 1947, în redacția ziarului România viitoare. Mama era dactilografă și tata redactor. Refugiați amandoi. Familia tatei ajunsese la Sibiu din Cernăuțiul cedat. Sunt multe și dureroase întâmplările descrise în memoriile tatei pe care încerc să le transcriu pentru a rămâne.
Și comoara?
Așteptați puțin. Erau acele vremuri când aveam timp. Școala era bună, dar aveam obligația să ne ajutăm între noi. Cei buni pe cei mai puțin buni. Așa că ne vizitam pentru a face lecțiile împreună. Oare înțelegeți? Nu exista televizor și nici alte servicii pentru tineri, servicii care au invadat viața copiilor de azi cam prea aiurea. Aveam totuși cercurile de la Palatul Pionierilor și eram antrenați în tot felul de cercuri gratuite. Eu am fost la balet câțiva ani și, cu ocazia turneelor pe care le făceam, am cunoscut o bună parte din țară. Mediaș și Brașov erau destinații repetate.
Și comoara?
Stați așa. V-am spus că aveam timp pe lângă școală, lecții și cercuri pionierești.
Cum părinții erau la muncă, noi, fetele, ne vizitam sub diverse pretexte. Iar ca gazde, ne lăudam. Dorina ne arătase un inel imens cu rubin, Mioara ne arătase lenjeriile la care cosea de când era mică ca să aibă zestre, Steluța ne arătase peștii și etc.
Eu? Eu le arătam icoana de pe perete, fără conotație religioasă pe atunci. Mi-a amintit asta Olga, o fostă colegă cu care am vorbit recent, după 50 de ani. M-a întrebat, deci: mai ai icoana de Grigorescu? Icoană adusă de bunicii bucovinieni.
Căci da. Comoara mea părea a fi o icoană de Nicolae Grigorescu. Identică cu alta văzută la Agapia Veche. Pe când nu exista internet.
Acum există. Și internetul, și icoana nesemnată.
După 95 am cerut o expertiză cuiva priceput care ne-a confirmat că icoana este din epoca Grigorescu, dar ”se pare” că e o copie a altcuiva de prin acele locuri. Cum oare să fie copiat iconarul Grigorescu, un copil talentat la acele vremuri. Deci cum? Nu cred. Am lăsat-o așa.

Icoana e comoara mea. Cu sau fără recunoaștere oficială. Nu-mi pasă.

V-o arăt și vouă.

La mulți ani Mariilor și tuturor celor care își serbează ziua onomastică. Să fiți ocrotiți în pașii prin viață.

Acest articol a fost publicat în Aiureli, Vorbe, vorbe, vorbe... și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Comoara

  1. Jo zice:

    Spre deosebire de prietenele tale, tu chiar ai o comoară. 🙂 Dar nu asta-i important, ci să fii sănătoasă. ❤️

  2. Suzana zice:

    Sper ca ziua ti-a fost frumoasa! Iar icoana pare speciala, mai ales cu acea lumina din apropierea inimii. Ma bucur ca ai impartasit cu noi aceasta frumusete. Si nu cred ca scoala de atunci se va mai regasi in viata reala. Nu ca nu s-ar putea ci doar ca nu se doreste.
    Numai de bine sa fie la tine!

    • vax-albina zice:

      A trecut deja ziua? Timpul se grăbește.
      Superficialul a invadat școala și internetul a topit distanțele. Nici măcar nu mai vreau să-mi imaginez viitorul.
      Bine să-ți fie asemenea.

  3. Aldus zice:

    Nu știu nimic despre icoană, dar constat la o primă vedere că este foarte frumoasă. În primul rând are un ceva aparte, greu de definit. Te atrage fără să știi foarte precis de ce. Apoi, fețele celor doi sunt foarte expresive. Îmi plac razele de lumină ce emană din creștetul lor. Un detaliu minor, dar dacă asociem aceste raze cu coordonatele pe care este emanată grația și cunoașterea spirituală în lume, atunci iată, un lucru pe care nu l-am mai văzut nicăieri, la nicio altă icoană: această cunoaștere și maturitate spirituală este plurivalentă, pe mai multe niveluri, cu mai multe fațete care se conjugă și se potențează una pe alta – nu toate razele sunt la fel. Și astfel chipul Fecioarei Maria (și chipul pruncului Iisus) devine un suis-generis diamant.

    Elementul pe care îl ține Iisus în mână este cumva globul pământesc? Dacă da, ar fi la scara corectă: minuscul, în comparație cu niște simboluri universale. Iar Maria îl ține în mână pe Iisus.

  4. albescu zice:

    Și eu am avut o mulțime de comori, bineînțeles care nu mi-au aparținut dar pe care le-am moștenit! Cea mai valoroasă, pe care aqm tratat-o cu nepăsare, a fost un topor găsit de tata din neolitic. Spărgeam nuci cu el! A fost donat de tata la muzeul satului Boița. Acum nu se mai știe de el!!! Apoi o altă comoară a fost o carte de bucate de cel puți 100 de ani. Erau niște lucruri incredibile. Erau rețete de caracatițe, depești exotici de care n-aș fi crezut că sunt preparați în România acelori vremuri. Dar România acelor vremuri era mult mai mult avansansată decât ne închipuim noi. Am donat această carte de bucate Școlii Davilla condusă de dna dr. Mioara Mincu. Tot aceste scoli am donat o broșură în care erau impregnate țesăturile specifice in zona sSibiului în ceea ce privește altițele. Pentru că am crezut că sunt un model care ar trebui urmat. Am mai găsit în arhiva șui tata un carnet al unui roluționar pașoptist, unde erau toate versurile de atunci ale cântecelor revoluționare. Am găsit de cuviință să șe donez bisericii din Boița.
    Toate aceste comori inestimabile, am considerat că nu îmi aparțin și trebuie duse acolo unde trebuie. Poate m-am înșelat dar…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s