Ziua învățătorului.

Respectul meu tuturor învățătorilor de carte. Respect pentru cea mai nobilă profesie.
Și da. Sec.
Cu fetele din clasa mea. Prin 1957, probabil, Școala generală nr 1 Sibiu (Ursuline).
Cu invățătorul Sergiu Ciornei, omul deosebit care mi-a îndrumat primii pași.
Pe când școala era școală și uniforma era motiv de mândrie.

 

Acest articol a fost publicat în Documente, Pe vremea mea, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

49 de răspunsuri la Ziua învățătorului.

  1. Issabela zice:

    Frumoasă poză…!
    Din fericire, și eu am avut o doamnă învățătoare minunată, așa cum trebuie să fie. Încă mai e, ne-am regăsit și din cînd în cînd ne întîlnim la terase, cu ea și cîțiva alții, la fel de dragi.
    E partea frumoasă a vieții 🙂

  2. ina02s zice:

    La multi ani!!! Cu drag si duiosie si ganduri bune, invatatorilor si dascalilor nostri. 🙂

  3. Frumos „suport” pentru amintiri. 🙂
    Învățătoarea mea n-a fost una extraordinara, dar m-am descurcat. Ca dascal a fost printre cei buni=se pricepea, doar ca dădea prea multe note pentru… ce aduceau părinții la ea.
    Weekend frumos iti doresc!
    🙂
    E stricat PC, de aceea am dispărut ca măgarul in ceață. De pe tel mobil e greu cu scrisul.

    • vax-albina zice:

      Bine ai apărut. Intrasem la griji căci nici nu ai mai comentat pe nicăieri.
      Asta cu cadourile am pățit-o cu fiica. Silvica a luat nu știu ce notă mai mare căci mamă-sa vindea unt și îi aducea și învățătoarei. A fost jale pe-acasă. 😀 Triste vremuri.
      Mulțumesc că ai scris. WE cu bine.

  4. Albescu zice:

    Am bănuiala că ești a treia din dreapta sus.
    Am avut ambii părinți învățători. Mama era sufoncantă, era învățătoare și pe stradă. Nu mai spun cât mă dăscălea pe mine. Tata a avut ambiția să evolueze. Era un arheolog amator, m-a târât prin toate clocaurile să descoperim pietre sau alte artefacte. Îmi aduc aminte că la un moment dat ne-a vizitat acasă profesorul Hadrian Daicoviciu în legătură cu presupunerea lui tata că la Boița s-ar fi aflat Caput Stenarum, un castru roman pe care Daicoviciu îl indicase în alt loc. Tata i-a arătat o serie de cărămizi descoperite de localnici cu ștampila legiunii și l-a convins să facă săpături care au confirmat ipoteza susținută de tata. Atunci Daicoviciu l-a convins pe tata să facă facultatea de istorie la Cluj la fără frecvență. Și astfel a ajuns profesor, dar toată viața a considerat că meseria de învățător este cea mai importanță. În 1962, la Teatru de Stat, în fața a patru sute de învățători, sora mea a recitat poezia Învățătoarei mele pe care v-o redau mai jos, cu mențiunea că atunci am realizat cât de emotiv sunt și am hotărât să fac tot posibilul să contracarez acest handicap.

    Invăţătoarei mele

    Îţi mai aduci aminte acea zi
    Când ai intrat la noi întâia oară?
    Îţi aminteşti de ochii noştri mari, naivi?
    Noi eram mici, iar tu atât de mare
    Iubita noastră învăţătoare!

    Ne-ai strâns în jurul tău cu drag.
    Ne-ai spus atâtea lucruri minunate
    Apoi ne-ai luat mânuţa binişor
    Şi ne-ai condus în lumea tainelor
    Ce se cereau desferecate.

    Au trecut luni, au trecut ani.
    Noi am, crescut sub caldele-ţi priviri mângâietoare
    Sub razele din ochii-ţi dragi
    Asemeni razelor de soare.
    Atâtea luminiţe ai aprins în noi,
    Cu-nflăcărarea ta vâpaie,

    Cu-atâtea vise fruntea ne-ai incins
    Care ne-ndeamnă să muncim
    Spre gloria anilor ce vin.
    Privirea ta senină, caldă, zâmbitoare,
    Nici când din suflet nu ne va pieri.
    În bucurii şi griji ea ne va fi Îndemn şi stea îndrumătoare
    Icoana primei noastre-nvăţătoare.

    Şi acum, ce-ţi pot eu da-n această zi
    În schimbu-atât şi-atâtor osteneli?
    Prinosul unui gând, o floare?
    E prea puţin, dar îţi promit:
    Mă fac şi eu învăţătoare.

    Poezia este în cartea „Dascăli, ziditori de suflete”, (www.ion.albescu.ro) manuscris care la zece ani de la moartea sa l-am tipărit și un exemplar l-am pus pe mormântul său din Sibiu.

    • vax-albina zice:

      Servus.
      Mulțumesc pentru frumosul comentariu și pentru poezia necunoscută. Ce bine că păstrezi vie amintirea părinților tăi. Respectul meu.

      • Albescu zice:

        Tot nu mi-ai răspuns la bănuiala mea. Unde ești în poză?
        În altă ordine de idei, când eram mic, mic și treceam în revistă posibilele, doritele mele meserii viitoare, printre care cea de astronaut, aviator, fotbalist celebru, vedetă de cinema etc,etc excludeam categoric meseria de învățător. Fie datorită faptului că având în față meseria părinților, realizam că îți trebuie dăruire, pasiune și talent, lucruri pe care eu mi-am făcut socoteala că nu le am, fie că la câte năzbâtii am făcut eu în clasele primare mi-era frică să nu dau peste un specimen ca mine și să-mi facă viața amară. Ironia sorții a făcut ca la absolvirea facultății să am posibilitatea să optez pentru cariera universitară, adică să devin profesor universitar având la dispoziție un post de asistent universitar pe care am funcționat vreo trei, patru ani. Atunci am avut realmente un proces de conștiință prin faptul că îmi încalc legământul din copilărie, dar folosind la maximum logica și o serie de argumente m-am convins că nu e nici o contradicție, pentru că, nu-i așa, la ce-ți folosește inteligența dacă nu la a-ți justifica foarte convingător propriile greșeli….

        • vax-albina zice:

          Ce chestie. Eu am vrut să fiu și nu am reușit 😦 Prin repartiție, cum era. Dar bunica a fost învățătoare în Cernăuți, stră-bunicul învățător în Roșa-Cernăuți, stră-stră-bunicul tot învățător în Roșa, iar tatăl lui -dascăl de școală în Roșa. 🙂
          Revenind la ale tale – tot un fel de educator ai fost.

          • Albescu zice:

            Uau!! Ai un CV de invidiat! Toți bunicii mei au fost țărani sau ciobani! (Și eu mă bănui că am fost un pic cam cioban.)

          • Albescu zice:

            Cred că arbore genealogic ar fi fost mai corect!

          • Albescu zice:

            Cred totuși că ești a treia din dreapta rândului e sus. Sunt așa de convins încât nu mai aștept răspunsul tău!

          • vax-albina zice:

            Da. Ai ghicit. 😀
            Știi care e problema mea? Nu reușesc să-mi amintesc toate numele fetelor. 😦

          • Albescu zice:

            Nu reușești să-ți amintești toate numele fetelor!!!? Fantastic! Eu nu-mi amintesc nici un nume! Vezi, ăsta e defectul femeilor, au o memorie elefantină! Nevastă-mea și-a adus aminte de un moment de acum nu știu câte decenii când am refuzat-o politicos să-și cumpere un parfum scump! Să-ți spun drept eu nu-mi aduc aminte nici când și nici cum și n-am insistat să îmi dea amănunte… Pe de altă parte există și avantajul de a avea o memorie scurtă, spre exemplu când prietenii mei mă caută la telefon să-mi spună bancuri noi, mă bucur de ele deși le știam dar le-am uitat. Deabia într-un târziu realizez că le-am mai auzit.

  5. Jo zice:

    Ce fotografie de suflet. ❤️ Dumneavoastra unde sunteti in fotografie?

  6. Ana May zice:

    Fiecare învățător/învățătoare lasă o amprentă în felul de-a fi al elevilor. Fie doar numai dorința de-a scrie la fel de frumos ca ei !

  7. o femeie zice:

    Ce fotografie cu emotii! Cate povesti au crescut din nodul asta de viata…. ar fi fain sa mai scrii cate ceva despre.

    Eu am avut 2 invatatoare. Una fara experienta si calda, alta cu prea multa experienta ce ne lasa cu vanatai, dar na, era cotata invatatoare ‘buna’, nu misca unu de frica, juma de clasa nu stia tabla inmultirii la 14 ani. Cred ca nici 10% din cadrele didactice ce le-am avut au fost cu vocatie. Am plecat diin tara, facui scoala si aici, cocutza face scoala, se poate altfel, si ma bucur.

    • vax-albina zice:

      Instructivă experiență. Poate vei detalia când te vei enerva suficient de mult.
      Știi? Noi nu puneam la îndoială cele spuse de profesori. Nu cred că aveam TV și, sigur, nici internet. Cele spuse de ei erau sfinte.
      Nici ca atunci, dar nici ca acum când elevii și părinții dictează nota! 😦 Așa e și la voi?
      Zici că să mai zic ceva? Îmi amintesc că în acel an trebuia să învățăm să scriem cu cerneală. Deci plimbam aproape zilnic tocul cu peniță, sugativa și călimara. Cred că îți poți imagina petele de pe caiete (pe care le rădea bunica cu lama), petele de pe șorțuleț sau de pe mâini. Eram pătate 😀 Învățam și caligrafiam. A fost frumos.

    • o femeie zice:

      cred ca am pierdut un comentariu….bleah

    • o femeie zice:

      deci, in rezumat, iti spuneam ca si eu purtai calimara pt o perioada scurta, pana ne-au cerut sa venim cu stilou din ala comunist asa de prost ca eram mereu cu degete albastre, uniforma dar mai ales fatza de banca pt ca ne cereau sa aducem o husa maro sa acoperm bancile (erau asa vechi si urate ca husa aia chiar avea un rost). Si ca au fost cateva situatii ce nu le-am uitat nici aucm cand m-am simtit nedreptatita fiind apreciati colegi ce nu stiau tabla inmultirii si abia citeau (si asta si in clasa a7a) dar ca parintii au dus sacose. Si in generala/liceu/facultate am mai vazut, ocazional, favoritisme dar f. putin comparand cu scoala primara.
      Un lucru care m-a consolat (oarecum) e ca si altora li se intampla. Aveam un vecin super destept (il admiram cu o frica, fiind cu multi ani mai mare ca mine) de la care am prins curiozitatea experimentelor din fizica, pasiunea lui De ce (desi ma cam hushuia ca ii puneam tot felul de intrebari). Ei bine si el a fost apreciat doar cu ‘mentiune’ toata scoala primara ca na, altii au fost mai buni in clasa la el. Omuletul ala de 11-12 ani era genial!! asa il vedeam eu cu ochi de gradinita! . Ei bine, el a ajuns profesor universitar. Practic el mi-a fost primul ‘invatator’ .

      Si dupa ce iti scrisei asta, aseara, si ratat comentariul prin neanturile internetului, am pus mana sa il caut pe net, fara mari sperante ca numele de familie e Marcu, prea comun, prea banal, google prea bogat. Ei bine, google mi-a intors prima data Romanii au talent cu un baietel cu Theodor Marcu cu o genialitate magnifica si putere de calcul mentala. Cu emotie iti zic ca am recunoscut ochii. E fiul lui Cezar. Na, ce mi-ai facut tu.

      • vax-albina zice:

        Wow. Uneori lucrurile se potrivesc cum trebuie. Nu cred în coincidențe.
        PS mulțumesc mult pentru amintirile tale. Completează imaginea ta și a școlii de dinainte (și nu numai)

      • vax-albina zice:

        Nu mă uit la emisiune, dar am căutat copilul. Ce băiețel extraordinar. Mulțumesc mult.

      • o femeie zice:

        Nu cred in karma sau in ideea potrivirii. Sunt convinsa ca actiunile de ieri influenteaza modul in care vedem noi viata de azi, ne impacteaza experientzele actuale, si mai ales evenimentele ce ni se intampla (oameni, natura, gandurile mele, si mai ales actiunile mele). Omuletul ala de 11-12 ani a transmis la multi curiozitatea lui. Inclusiv mie (nu suficient de mult mie). Sper ca a ramas cu aceeasi pasiune si sa inspire pe altii.
        Tu, cu articolul tau, mi-ai adus aminte de el. Am cautat. L-am gasit. O sa ii scriu un mesaj de multumire, care sper sa ii faca saptamana frumoasa lui si poate va preda mai cu drag, poate da note poate mai mari la examene, unii studenti or avea sansa de bursa/sa treaca anul etc. whatever, voiam sa zic ca e un lant al actiunilor in lumea asta si fiecare avem rolul nostru.

        Iti scriu alta data despre cum e scoala de acum, la cocutza. (scrisesem in comentariul de a seara dar evident, sunt altele mai faine ce au curs din momentul acela)

  8. Nu-mi pot lua ochii de la fotografie. E grozavă.

  9. Florina zice:

    Mia-ș fi dorit să spun așa și despre învățătoarea mea. Nu pot, din păcate. Ea, pentru mine, a fost un căpcăun ce mi-a răpit zâmbetul. Nici să-mi amintesc nu vreau și totuși trebuie că o voi transforma în personaj de carte… din păcate nu pozitiv… 😦

  10. o femeie zice:

    Sa povestesc de invatatorii cocutzei. In fiecare an se schimba, si e unu principal dar mai vine ocazional si cate un altul. Evaluarea se face nu doar dupa rezultatul la exercitiu ci si dupa metoda folosita, se evalueaza participarea la ore, atentia si concentrarea, dorinta de a ajuta colegii, se evalueaza evolutia de la trimestru la trimestru. Evaluari saptamanale, teme de cateva cuvinte la clasa 1, cateva randuri la clasele 3-4, fise de lucru de pe o saptamana pe alta (si au 6-7 zile sa le faca, incllusiv un weekend). Astfel ca aproape nimeni nu ia 10 (pt ca e aproape imposibil sa fii perfect in fiecare zi la fiecare din cele de mai sus, copiii ca si oamenii au si zile bune si zile proaste), iar cine are 10 pe linie e evident emotional si intelectual peste nivelul clasei si i se propune la final de an sa sara un nivel (adica in loc sa treaca in clasa a 5 paote trece in clasa a 6a fara sa faca clasa a 5a, dar DOAR daca copilul vrea – are si alternativa sa ia un an sabatic sau sa mearga in scoala in alta limba pt a invata acea limba impecabil). Datorita notarii acestea examenul de final de an va fi mereu cu nota un pic mai mare decat media pe tot anul, examen ce dureaza cateva sile, cateva ore pe zi (prea greu de concentrat pt unii copii, mai ales cei distorsionati de ecrane). La fiecare 2 luni invatatorii fac evaluare scrisa. Cu text. Cateva pagini. La fiecare copil. Prezentat individual la fiecare parinte la ore din afara orelor clasei (la 7:10 sau7: 30 merg eu, si apoi tzushti la scoala). Punctatul fishelor incepe de la 0. Adica nu e 4 din oficiu, pentru un 5 copilul stie juma de materie bine. Niciun parinte nu are surpriza sa nu stie cum ii merge odraslei la scoala sau ca repeta clasa – pt ca da, sunt copii ce au repetat clasa 1, a 2 sau a 4 (din ce in ce mai putini cu anii, pt ca un repetat ii aduce pe copii la nivelul lor emotional si intelectual). Pedagogia imita pe cea Shanghai – se repreda o materie pana majoritatea o inteleg, prima metoda a exercitiului nu s-a facut inteleasa de majoritate? cauta madame alta metoda/alt tip de exercitiu, nu trece mai departe pana nu e bine fixata. Peste un trimestru/un an se reia acelasi concept si in 10-15 exercitii refac ce s-a facut anterior si pana al sfarsitul orei s-a adaugat un alt nivel/alta complexitate. Mai precis fractiile se introduc la 6 ani dar la nivel practic – painea se rupe in 2 jumatati egale. Peste un an se rupe si painea si un mar si apoi se deseneaza pe tabla si se reprezinta grafic alaturi, peste inca un an se rup in 4 si se reprezinta grafic si alaturi se pune 1/4 ca sa asocieze etc etc. Toate astea implica un efort de la invatator. Sa faca fise zilnice. Sa stea pana la 15 :30 in picioare. Sa scrie pagini de evaluari la fiecare copil, la fiecare 2 luni. Sa vada ca ce a facut anul trecut nu s-a fixat bine ca nu toti invatatorii au acelasi entuziasm, ca la copil acasa se mai intampla si drame si emotional e jos si intelectual nu evolueaza. Ca daca un invatator e bolnav copiii nu stau singuri in clasa ci sunt imparitit pe la alte clase – a fost fiica mea 2 saptamani in clasa cu 2 ani mai mare? a foooost!! Toate astea dupa un biciclit 10-20km dus, ca na, cadrele didactice nu au salariu mare, si mai au si vacantele neplatite (noroc ca sunt doar 2 luni de vacanta de vara), psiholog in scoala, reguli clare. Cui nu-i place pleaca repede, burn-out e intalnit la cadre didactice (primul semn e ca nu mai au rabdare si incep sa tipe la elevi) – intra in concediu medical/somaj pt 1-2 ani si fac cursuri si se recalifica.

    • vax-albina zice:

      Excelentă oglindă a învățământului de afară. Greu de acceptat la noi. Suntem prea puturoși. Părinți, copii și profesori – toți asemenea.
      Nu știu ce să răspund. Știu doi copii (unul cu ADHD, altul doar prost ce se crede șmecher) bucuroși că nu vor repeta anul din motive de covid. Știu o profesoară de franceză care se descurcă mai greu decât mine care doar am învățat la școală și am citit Pif-uri. Știu profesori nepregătiți, dar citesc despre alții, dedicați. Știu părinți stresați și părinți indiferenți. Știu absolvenți de facultate care nu pot să scrie corect. Ce să cred? Ce pot să sper? Nu există un program educațional de perspectivă la care să adere toate forțele politice. Politicienii își trimit odraslele la școli străine, dar critică fără a construi pe aici. Gata cu politica.
      Se pare că este comentariul unui cadru didactic. Mi-aș dori să fie implicat în schimbarea de care avem nevoie. Mulțumesc mult, din nou.

      • o femeie zice:

        Prea asteptam de la aia de sus. Totul incepe de acasa. Incepe cu respectul fata de munca noastra, a altora, din disciplina, din respectul fata de om, de caietul cumparat dificil de parinte. Inclusiv respect fata de omuletul ala mic asa nestiutor. Schimbarea nu e de sus, ci de la fiecare individ, mai ales cadrul didactic ca el e adultul din clasa. Cand ai rabdare uita te la ted-urile educationale din India, tara cu care ne asemanam ca saracie si discrepanta sociala – e in engleza – si ni se potriveste minunat: ” How to fix a broken education system” si acolo au apelat la bunavointa unor cateva cadre didactice cu entuziasm, ce au pregatit fise, impartit din gura in gura pe mobil/whatsapp/net, readus exercitii simple si practice si kinetice la copii ce nu au decat niste pietre/bete/degete, readus rabdarea copiilor kinetici, cantece si dansuri prin care sa invete o limba, etc.

        Verisoara mea e profesor si formator national, merge prin tara si fare traning-uri cu profesori. Mi-a zis o chestie trista: poate 80% din profesori considera ca sunt atat de buni ca nu au nevoie de cursuri/studii. Fix astia sunt cei care au nevoie….multi aleg in invatamant pt ca e program scurt, vacante lungi, de lene, si nu placere, multi romani se complac in joburi/casnicii/vieti de care nu sunt multumiti dar nu au curajul si efortul de a lua-o de la zero. Si am o amica in Bucuresti ce, la 40 ani, a incheiat ipoteca si decis ca 12 ore x 6 zile de munca ajunge si sa faca ce a visat de copil: sa predea la copii si nu la adulti, si evident ca nu a gasit loc disponibil pana nu a dat spaga… !

        • vax-albina zice:

          Ai dreptate cu importanța celor din jur. Vrei să mă laud? Copiii mei au făcut studii la stat, nu pe bani că nu-i aveam. Fizică, astrofizică și matematică, informatică.
          Despre profesori evit să vorbesc. Așa e. Cei pe care-i știu învață greu și vin doar cu scuze pe care le-au învățat de la elevi.

    • o femeie zice:

      Zorele, nu asta este modelul predarii in afara. Sunt inca alte cateva tipuri de pedagogii, unele complet diferite, eficiente la unii sau nu la altii. Scoala asta am ales-o ca e cea mai apropiata de ce e in Ro si nu stiam daca ramanem sau ne intoarcem in Buc. si am vrut sa nu fie schimbare complet diferita, plus era din cele mai aproape scoli de casa (mai e o Montessorri dar privat nu ne-am permis). Toate sunt cu defecte si cu lucruri bune si potrivite unora dar nu altora, pedagogiile alternative stilului totalitarist bazat pe memorare romanesc sunt de vreo 100 de ani (Waldodrf, Montessorri, nume cele mai cunoscute si inceput de adaptat pe ici colo), net superioare din punctul meu de vedere.
      E trist ca multe cadre didactice romanesti neaga si le refuza existenta doar pt ca nu LI S-A PREDAT lor altceva.

      • vax-albina zice:

        Sper că îți dai seama de valoarea pe care comentariile tale au adus-o pozei mele.
        Îți mulțumesc și îți doresc să ai doar succese. Cocutza te va răsplăti cândva. Crede.

      • o femeie zice:

        astea sunt cateva din cele remarcate in ultimii ani din scoala cocutzei si scoala noastra (am studiat amandoi, aici, ceva ani), fara sa pun mana pe carti ci doar remarcate din exterior. Mare parte din cele expuse sunt implementabile de catre orice cadru didactic in romania, de maine. Doar e nevoie de efortul lor, nu tine nici de minister, nici de bani, ci de o intelegere ca fiecare om e unic, si ca fiecare are procesul lui de invatare (unii sunt analiticii, unii practici, unii contemplativi, etc mai sunt vreo 2 tipuri dar nu imi aduc aminte numele) si ca e nevoie de prezentat activitati in mai multe moduri, si ca orice om poate invata singur doar cu ghidare si pus intrebarea potrivita pt a gasi raspunsul singur.
        Toate astea costa zero lei !!! sistemul romanesc nu e evolueaza cat omul de la catedra nu vrea sa evolueze. Si e frustrant pt adultul din mine. E grea plecarea cu tot ce presupune ea, cocutza profita din plin de diversitatea pe care o are. Viata e o continua invatare, si pt copil, si pt adult, o auto invatare.

        • vax-albina zice:

          Tocmai am învățat de la blogul tău că ar trebui să-mi exprim recunoștința. Mai trebuie să învăț cum s-o fac. Rămân, deocamdată, la simplul ”mulțumesc mult””.

  11. Pingback: Jurnal de recunostinta | Iubesc orasul meu

  12. o femeie zice:

    m-am uitat inca o data la poza. Si vreau sa te intreb ceva: cum erau familiile copiiilor din clasa ta? din poza bag sama ca nu aveai colegi copii subnutriti ce abia abia aveau ce manca. Aveai ce nu aveau ghiozdan? sau un singur caiet ca de acasa saracie lucie? sau incaltaminte rupta?
    Eu avui din astia, amaratii amaratilor. Au abandonat repede scoala pt ca cu burta goala si fara niciun suport de acasa si mai ales lasati de clasa si invatatoare in ultima banca, nu au reusit sa prinda mare lucru. Scoala romaneasca pierdea repede pe cei pierduti de familie, si pe vremuri, si acum.

  13. Albescu zice:

    Îți dau o veste tristă! Școala la care am făcut cele patru clase primare se va transforma, probabil în hotel!!! Nu îmi pot imagina! Probabil mă voi duce să mă cazez măcar o zi!

    https://www.turnulsfatului.ro/2020/06/21/un-investitor-a-preluat-cladirea-fostului-liceu-pedagogic-si-anunta-un-hotel-de-lux-174416

  14. albescu zice:

    Interesant este că tuturor colaboratorilor pe care i-am selectat la revista ST le spuneam „profesor”, indiferent dacă erau academicieni sau profesioniști de excepție sau oameni simpli pentru că, atunci când protestau că nu au gradul didactic respectiv, le replicam faptul că atâta vreme cât am ce învăța de la ei, pentru mine sunt profesori. Cred cu tărie că în meseria de profesor nu există limite de vârstă, ci dimpotrivă, uneori e mai benefic să înveți de la un om cu experiență mai avansată. Mai cred că pentru meseria de dascăl, de profesor nu-ți trebuie o diplomă, ci un har și o dăruire exemplară. Sigur, pentru acești oameni există și limite! Când vezi că tembelismul pare a fi generalizat, ai sentimentul inutilității. Te previn însă că ceea ce se întâmplă pe fb are multe componente false, artificiale, care ne pot induce în eroare. Lumea nu e cum ne arată fb. În plus, chiar dacă lumea arată rău, cel puțin eu nu vreau să renunț la a mai crede că pot face ceva util. Atâta vreme cât sunt în viață. Nu pot dezarma în fața imbecilității. Mai cred că ceea ce faci tu în acest loc este învățătură, este un dar pe care îl dedici celor care vor să devină mai buni. Pentru asta te rog să continui!!! Nu mă lăsa singur, nu ne lăsa singuri pe cei care încercăm să fim mai buni!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s