Ierni. Cumva cronologic.

Îmi amintesc de ghețușurile copilăriei, lungi și lucioase, pe care alunecam fără frică.
Îmi amintesc de săniatul pe străzile în pantă ale Sibiului, în grup, cu învățător cu tot.
Îmi amintesc de cum am căzut doar eu în mijlocul grupului de fete ce ne țineam de braț (nu se mai poartă, știu). Aproape de ieșirea din facultate. Era în primele 12 zile ale anului și superstiția, aflată mai târziu, zicea că în acel an și în luna cu numărul zilei te vei căsători. Verificat.
Îmi amintesc ce zi frumoasă și albă a fost acum mulți ani și o zi, ziua când l-am forțat pe fiul meu să trăiască. Cu forcepsul, da.
Îmi amintesc de autobuzele anilor 70 care înghețeau ori se înțepeneau pe străzi, iar călătorii împingeau de zor spre deblocare. Nimeni nu se revolta și nimeni nu chema primăria.
Îmi amintesc de iarna din 86 când doar transportul în comun putea circula. București, desigur. E iarna în care am pierdut-o pe Teta, îngerul fetei, nemțoaica ce a avut grijă de ea.
Imi amintesc de poleiul așternut în zona halelor de la Unirii când cei care voiau să traverseze o făceau în patru (pardon) labe. Asta pentru cei care declară că nu au mai văzut atâta polei ca acum. Ori sunt tineri,tineri ori s-au sclerozat.
Îmi amintesc de perioada demolărilor când apa avea presiune scăzută și îngheța pe țevi. Încercau vecinii să le dezghețe cu lămpi cu benzină, iar în final o căram de la robinetul din curte.
În rest, ca iarna. Mă bucur când e alb, mă panichez când e polei și rezist cât pot și cum pot. Aștept primăvara.
Dar cum nu am prea multe griji, îmi fac.
Am cumpărat câteva perne de la dedeman pentru pisici și cățelușă. Sunt ieftine, moi și foarte apreciate.
Cățelușei bătrâne i-am luat și o hăinuță de fixat pe spate (prima din viața ei de maidaneză). A dat-o jos de câteva ori, dar acum o poartă și mă bucur. Nu latră aproape deloc, stă doar în cușcă și iese pentru oarece nevoi pe care le voi descoperi când se va topi zăpada. Are un bec cu baterii și sper că visează la tinerețe.
La pisicuțele vagaboande din curtea apropiată nu am putut ajunge. Aștept ziua de marți și sper să reziste.
Ciorile și porumbeii continuă să viziteze pervazul. Au ore diferite de trezire așa că nu se întâlnesc. Porumbeii au boabe de arpacaș proaspăt iar cu ciorile încerc diverse meniuri. Ultimul găsit: bucățele de slănină și buline din hrana uscată a câinelui. Ori le e foame, ori le place.

Voi sunteți bine? Trăiți în prezent sau doar vă amintiți? Vreți să povestiți despre iernile voastre?

Reclame
Acest articol a fost publicat în Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

32 de răspunsuri la Ierni. Cumva cronologic.

  1. 9 zice:

    Iernile copilariei, pline de ras si voie buna. Cele ale maturitatii cu…facturile mai mari. 😀

  2. Foarte frumos. Trăiesc în prezent cu amintirea trecutului. Nici eu nu mai stiu.

  3. ioansperling zice:

    Am povestit despre iarna de anul acesta: 5 minute!
    De cele din trecut nu povestesc ca nu mai sunt sigur daca ce-mi aduc aminte sunt realități sau fabulatii!

  4. condeiblog zice:

    Iarna este un tablou frumos… Îi stă bine în ramă.

    • vax-albina zice:

      Corect. Ramă n-am. Am o fotografie de acum 60 de ani.

      • condeiblog zice:

        Minunată!!! Cu franjuri pe margine, ca odinioară. Îți vine să privești lung, să te observi pe după vreun copac al parcului. Nu am poze din vremea copilăriei, dar căpățâna mea poate să apară în cadrul vreunora, uitându-mă atent, să-i privesc de peste timp.
        O albinuță în peisaj de iarnă, este foarte interesant. Trage la sanie ca renul, sau este plimbată?

        • vax-albina zice:

          Eu nu am talentul tău și nu-mi place să mă explic. Las omul să-și tragă propriile concluzii.
          Dar despre poze pot spune că erau 2 (două): În una trăgeam eu, în cealaltă sora mai mică. Echitabil. Doar că cealaltă s-a rătăcit.
          Mai am o fotografie din aceeași iarnă. Poate o voi pune. Copiii ieșeam la săniuș, nu la mall.

          • condeiblog zice:

            Mulțumesc pentru apreciere. Cred că sunteți puțin cam prea modestă. Îmi place să citesc ceea ce scrieți, iar eu sunt exigent, nu știu dacă v-am zis.

            • vax-albina zice:

              Iertați-mă că v-am luat la per-tu. Așa, ca în lumea blogurilor. Să nu credeți că e lipsă de respect. Deloc, deloc.

              • condeiblog zice:

                Nu… Nicidecum! Este modul meu natural de a vorbi cu o doamnă. Îmi e drag și aș vrea să ne tutuim, dar chiar și așa, cu acord, eu tot aș mai da-o pe lângă… Ce să fac? Cei 6 ani de acasă erau ani câinești… Cântăreau mult la bagaj.

  5. Și eu îmi amintesc de troleibuzele și tramvaiele bucureștene ale anilor ’70. Erau cam la fel de poleite drumurile, dar noi eram tineri și ne ambiționam să le înfruntăm, chiar dacă mai trăgeam câte o trântă sănătoasă. Au urmat ierni cu -25°C, de ne înghețau degetele în mănuși, dar socoteam că-i ceva firesc. La fel ca zăpezile mari și persistente, începând chiar din 1 octombrie.

  6. Copil al verii fiind, am urît întotdeauna iarna, în special fiindcă eram mai mult forţat în casă, chipurile ca să nu mă îmbolnăvesc… iar (prea curînd). Se pare că asta a devenit un obicei, fiindcă acum o fac de bună-voie, din acelaşi motiv. Deşi da, iernile de acum nu mai au nimic în comun cu cele de altădată şi – sincer să fiu – nici nu-mi pare rău.

    Altfel, de trăit nu trăiesc ci doar exist în virtutea inerţiei. Amintirile? Se pierd şi ele zi după zi, şi poate e mai bine aşa, că nici n-am avut prea multe plăcute – sau poate pe alea le-am uitat primele…

    • vax-albina zice:

      Nu pot să cred! Nu ai făcut oameni de zăpadă? Nici cazemate? Nici derdelușuri udate cu apă ca să înghețe?
      Hellou! Tu ai fost copil cândva?

      • Îmi amintesc, vag, de un om de zăpadă şi de o cazemată – nu mai ştiu dacă în acelaşi an ambele. Derdeluşuri nu, unde naiba? Ba să mai car şi apă? Nah!
        Însă mai pregnant îmi amintesc gîlcile cît ouăle de prepeliţă, febra de 39,5°C cu delir noaptea şi greaţă ziua, flacoanele cu Eritromicină, supa goală nesărată… Şi cum toată ziua priveam din spatele geamului voliera porumbeilor şi curtea găinilor, că aşa era construită casa – numai geamul de la dormitor dădea spre grădină şi mai departe spre stradă unde se jucau cei doi-trei prieteni pe care-i aveam în apropiere, dar acolo era camera părinţilor şi „n-aveam voie”.
        Mda, nu cred c-am apucat să fiu copil cu adevărat – toate problemele astea m-au maturizat prea repede, poate de-aia am şi dat în mintea copiilor mai devreme decît era prevăzut în „contract”.

        • condeiblog zice:

          Dar și asta este o amintire! Protestez împotriva tendinței de a clasifica. Copilărie am avut cu toții, și trăiri au fost, slavă Domnului. Că am viețuit, nu? Deci au fost povești… Într-un mediu sau altul, mai năzdrăvane ori mai liniștite… Dar toate amintirile sunt interesante (pentru alții, cel puțin) chiar dacă noi le-am pus sau nu naftalină și le-am dosit prin sertarele memoriei.
          Un copil ținut în casă, cu ochii pe geam. Stă acel copil? Poate așa ar fi părut. Părinții cel puțin asta trebuie să fi crezut… Dar cine știe mintea lui? Numai el însuși. Iar noi…dacă ne-ar spune. Însă pentru asta trebuie să facă drumul întoarcerii în trecut și în sine..

          • Omul n-ar putea supravieţui fără a clasifica, a categorisi, a găsi explicaţii pentru orice şi tot – i-ar exploda creierul de atîta inceritudine. Deci mă văd nevoit să clasific viaţa ca una trăită în caleidoscop unde posibilităţile sînt (aproape) infinite şi una trăită în deja-vu, într-o rutină nici măcar plăcută.

            A vieţui – sau a exista, cum spuneam undeva mai sus – nu e acelaşi lucru cu a trăi, nu după definiţia mea şi a multor altora. Da, au existat evenimente de un fel sau altul, au existat gînduri, idei, planuri, dar toate astea nu valorează nici cît o ceapă degerată în faţa experimentării realităţii la persoana întîi. Da, am citit în disperare tot ce-am găsit în bibliotecă, dar fără a fi trăit vreodată situaţii cît de cît apropiate celor din cărţi imaginaţia s-a chinuit să construiască ce-a ştiut ea mai bine, iar asta poate duce la derapaje destul de largi uneori, cum ar fi idealismul şi naivitatea de care am dat dovadă întotdeauna în ciuda dovezilor, a logicii şi a bunului-simţ.

            Copilul acela ce stătea cu ochii pe geam s-a pierdut de mult, în parte voit şi în parte la cheremul naturii. Au rămas frînturi de imagine şi multe regrete ale căror motivaţii s-au pierdut şi ele, orfane fiind acum dar încă răscolind conştiinţa din cînd în cînd. Nu există cale de întoarcere spre nicăieri…

            • condeiblog zice:

              Ce să zic… Nu e loc de contrazicere. Mai ales că și eu înțeleg la fel, de-aia am și pus la un loc verbele existențiale. Pentru cuprindere. Însă este trist. Și așa cum spuneați, un rol îl are și natura dar și noi mai ținem cât de cât de un ciot de cârmă. Ne stă în putere să schimbăm ceva, pe undeva. Nu putem schimba lucrurile? Schimbăm măcar percepția lor. Și în ultimă instanță facem haz de necaz. Doar suntem români. Ce dacă sunteți idealist? Ce dacă sunteți naiv? Dar oare noi, hai să restrâng, oare eu, cum oi fi? Da! Exact așa sunt și îmi asum. Nici nu aș vrea să mă schimb. Nu am făcut-o când mi-am luat palme de la realitate, de ce aș face-o acum, când baremi își pune mănuși înainte? Categoric ăilalți sunt mai urâți, închiși în cercul lor mizer, de mizantropi materialiști.
              Vă întind mâna să vă considerați special și nu handicapat. Din puținele rânduri mi-am dat seama că ați dobândit cel puțin atâta cunoaștere cât să înțelegi mai multe, să aprofundați, să vă bucurați de mintea cu care ați fost înzestrat. S-a întâmplat că am fost de multe ori în mijlocul unor evenimente palpitante. Credeți că pot scrie despre ele? Poate tangențial, căci în realitate nu pot povesti ce am trăit. Toate povestirile mele vor fi un pic de ici, un pic de colo și niciodată nu am să fiu povestitor în stil de reporter.
              Tărâmul de nicăier? Păi ce este altceva decât un tărâm de basm? Puneți-vă regretele în baloane cu heliu și lăsați-le să se ridice în văzduh…

              • Într-adevăr e trist, dar e o realitate ce nu poate fi modificată fiindcă deja se află în trecut.
                Acea cîrmă pe care ne amăgim c-o avem a fost de mult muşcată de rechini şi a rămas doar ideea de ea, nimic altceva. Percepţia e imuabilă pentru un individ paradoxal: idealist şi totuşi realist, ambele pînă-n măduva oaselor. Nu pot picta negrul în roz nici măcar în MSPaint, mi-ar da palme conştiinţa – propriul meu „grillo parlante”.
                Da, hazul de necaz mi-a fost cel mai bun prieten în viaţă, pot spune. Dar are şi el o limită. Sau poate eu am. Cunoaştere? Da, cîndva, pe cînd încă o mai puteam absorbi. Dar se pare că vasul s-a umplut şi-apoi a crăpat, se scurge lent dar ireversibil şi nu se mai poate umple la loc. Motivaţiile nici nu mai contează.
                A fost o vreme cînd am încercat să m ridic la nivelul celor de-o teapă, însă mi-am dat seama că handicapul e real şi nu voi reuşi niciodată. Mi l-am asumat şi-l accept deşi îl urăsc. Alternativă nu există – nu în acest spaţiu şi timp.
                De regrete nu pot scăpa, fac parte din mine deja de prea mult timp ca să le resping acum – aş rămîne nud. Şi nici nu m-ar ajuta cu nimic, nu mă aflu eu însumi într-un balon ca să arunc balastul pentru a mă înălţa.
                Cîteva dintre poveştile mele, fie ele reale sau inventate, se află de ceva vreme în spaţiul virtual, numai că am abandonat acel loc din mai multe motive, unele dintre ele eludîndu-mă chiar pe mine. Mai trec arar pe la prieteni, cînd am timp şi chef.
                Apropo de prieteni: sînt în asentimentul Ruxandrei, amabila noastră gazdă, care preferă a discuta la modul amical şi direct cu toată lumea, neţinînd cont de vîrstă, sex, profesie ş.a.m.d.

              • condeiblog zice:

                Of! Frate… Acum nu mai pot zice decât: „O noapte liniștită!” Pentru că simt și eu cât de tare ne-am împins la vorbă și într-adevăr am abuzat de amabilitatea gazdei. Știu că e generoasă și îi mulțumesc! Însă nu vă pot lăsa așa… Mai reveniți, vă rog. Dacă nu doriți să mai scrieți „în spațiu”, adresați-vă mie direct, pe blog, sau pe adresa de e-mail. Vă promit că am să citesc tot, cu luare aminte. Nu vă mai simțiți așa de singur, pentru că nu sunteți. Noi până azi nici n-am mai vorbit vreodată și uite cât îmi pasă, dar apoi cei care vă cunosc și pe la care nu vreți să mai treceți?

              • Nu-i bai, solitudinea îmi prieşte, îmi permite să-mi aud gîndurile şi să le pun în ordine. Din păcate, de o vreme nu mai am parte de ea, din cauza „copiilor” blănoşi care ţin să-mi răvăşească şi casa şi viaţa. E unul dintre motivele pentru care ajung aici rar şi pentru scurt timp. Azi a fost o excepţie.
                Dar ne-om mai găsi pe undeva, cîndva, după cum o vrea întîmplarea. 😉
                O noapte cît mai plăcută!

  7. albescu zice:

    Îmi aduc aminte de iernile copilăriei petrecute la țară, în satul Porcești, acum din pudicitate redenumit Turnu Roșu, un abuz pentru că adevăratul Turn Roșu e la Boița, dar gara din Porcești era denumită Turnu Roșu. Când ningea serios și zăpada se bătătorea pe ulițe, săniușul se practica pe un traseu de aproape o jumătate de kilometru, plecând din fața pridvorului bisericii și ajungând până înafara satului, la Olt. Prima parte, de la pridvor până la poarta de intrare în cimitirul bisericii era cea care imprima o viteză suficientă ca să poți parcurge tot traseul, respectiv era o pantă foarte înclinată de aproximativ 15 -20 de metri. Se pleca cu câte 4-7 sănii legate una de alta și cu câte 10 -20 de copii pe sănii. Ca să poți nimeri fără prea multe riscuri poarta de intrare la cimitir era nevoie ca pe prima sanie să fie un copil care să aibă patine cu care să ghideze șirul de sănii astfel încât să nu nimerească în zid, sau mai apoi în Valea Caselor pe care la câțiva metri de ieșirea din cimitir o traversai pe un pod destul de îngust. Pe vremea aia eram posesorul unei perechi de patine care se montau pe bocanc cu o cheie și eram foarte căutat pentru a ghida un șir de sănii. De abia acum realizez că eram cel mai expus în caz de nereușită. Aventura consta în faptul că luam o viteză nemaipomenită parcurgând aproape tot satul, dar frumusețea consta în țipetele de bucurie ale întregului echipaj.

    • vax-albina zice:

      Imi pot imagina ce frumos a fost.
      Si tu sanie. Și eu sanie. Și tu patine cu cheiță. Eu, idem (am scris la Mugur). Vezi ce înseamnă să fim din aceeași generație? Amintirile se aseamănă. Oare recunoști persoanele?

      • albescu zice:

        În faţă parcă eşti tu, în spate probabil sora ta. Am greşit?

        • vax-albina zice:

          Da. Nu-i bai Dar GDPR nu mă lasă să-i dau numele, așa-i? 😀
          Pont: am fost colege la Ursuline, apoi la liceu. Eram la săniuș cu toată clasa.
          Super pont: numele e ”ascuns” în denumirea pozei 😀

          • Albescu zice:

            Am greșit și în ceea ce te privește? Apropo de Ursuline și eu am făcut clasa l la aceasta școală. Am fost mutat disciplinar (exmatriculat) în clasa a ll.
            Nu pot ghici cine mai era în poza!

            • vax-albina zice:

              Ai uitat ce ”bine” ne înțelegeam în clasa I-a? Nu mă mir. Nici nu mai contează.
              La mulți ani doamnei tale. Vacanță plăcută.

              • Albescu zice:

                Încă un fișier șters! Am impresia că am o memorie șvaițer. Ciudat este că îmi aduc aminte de foarte multe amănunte de la Ursuline, de cursele cu trotineta pe pasarela de la etajul I care ducea la clasa lui mama. Îmi aduc aminte perfect de diminețile în care trebuia să fug a doua sau a treia oră la casa domnului învățător Barbu ca să vină la școală să ne facă lecțiile pentru că îi murise soția și se îmbăta seara de nu se mai putea trezi a doua zi. Îmi aduc aminte de scandalul pe care l-am declanșat când am adus de acasă din caseta din cutia viorii o bucată de sacâz pe care am împărțit-o în clasă și, profitând de lipsa dlui învățător am organizat o slujbă religioasă într- o atmosferă de fum de tămâie repetând la nesfârșit Doamne miluiește, popa prinde pește până când a intrat domnul inspector Schmith și m-a surprins pe catedră orchestrând evenimentul. De asta am fost exmatriculat. Ei bine, de tine nu-mi aduc aminte nimic! Că dacă îmi aduceam aminte ceva, ceva, nu mă puneam în situația asta penibilă. Și asta se adaugă excursiei de la Snagov sau poate și altor evenimente. Și mă întreb de ce? Logic ar putea fi o reacție de autoapărare la ceva ce m-a durut foarte mult sau la ceva ce ar fi trebuit să mă simt foarte vinovat…. Dar și asta s-a șters. M-aș duce la doamna prof dr Irina Holdevici cu care sunt în relații foarte bune, dar nu agreez ședințele de hipnoterapie și, vorba ta, nici numai contează.

              • vax-albina zice:

                Șăzi blând. Nu mai zgândări mintea cu hipnoterapie. Ea știe ce face când elimină unele amintiri. A mea face la fel și îi mulțumesc. Doar uitând mă pot suporta. 😦

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s