Catedrala sufletului

Iubeam, cândva, bisericile. Sibiancă fiind, aveam de unde alege. Le vizitam des, cu pioșenie, dar și cu curiozitate. Nimeni nu mă învățase nimic despre religie și despre diferiții Dumnezei. (anii 60-65) și doar în câteva cărți găseam referiri. Atmosfera lăcașelor era deosebită.
La biserica catolică, cea din Piața Mare, cu ajutorul celui care o administra, urcam în turn sau învățam sus, în liniște, deasupra credincioșilor. Mărturisesc că am ronțăit niste ostii și chiar că am încercat să cânt ”no no leta” la orgă. Nimic nu mi s-a părut ofensator sau exagerat. Slujbele în latină îmi păreau melodii de neînțeles, superbe totuși.
La biserica franciscană, mereu goală ziua, prin 65, învățam repetat. Asistam și la slujbele de toamnă, când toți cei prezenți intonau cuvinte la unison. Era minunat.
La biserica evanghelică mergeam la concertele de miercuri, înainte de 89. Singură, apoi cu copiii, cu toții ne-am bucurat de muzica orgăi și de frumusețea muzicii religioase și nu numai, chiar și atunci când concertele aveau loc în ferulă din motive nonreligioase. Am aflat multe și am ascultat autori de care nu aveam cum să aflu altfel. Buxtehude a fost doar un exemplu în care m-am făcut de rușine în fața prietenei mamei, profesoară de engleză, evreică, ce avea alte mijloace de informare decât mine. Nu am uitat. Recunosc.
Cumva, nu m-am schimbat. Vedeți aici : https://zorele.wordpress.com/2013/01/05/macaiesc-dar-ma-caiesc/
Credința mea e rebelă și nu se potolește cu trecerea anilor, adică refuz să fiu ca bătrânii ce se apropie de moarte și încep să devină practicanți ai fricii, nu ai credinței. Refuz biserica de azi. Sunt ortodoxă doar prin tradiție.
Nu pot să cred într-o biserică mare. Sufletul meu iubește lemnul și spațiile mici. Cred că voi rămâne singură cu îngerelul meu.

Vă invit și pe voi în Catedrala Sufletului. Fără ziduri, clopote, aur și fără fariseism. Doar cu iubire și înțelegere. Nu vom sta niciodată la coadă. Dumnezeul nostru nu va accepta.

PS. Pentru cei tineri pun cântecul despre care scriam. Ca să îndulcesc cumva postarea. 😦

Reclame
Acest articol a fost publicat în Aiureli, Pe vremea mea, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

39 de răspunsuri la Catedrala sufletului

  1. Mugur zice:

    Nu ești singura în această situație. Dumnezeu nu este megalomanic și nici multiplu.
    Mult mai aproape de El mă simt într-o bisericuță mică, din lemn. Sau în singurătatea camerei mele.

  2. ioansperling zice:

    In primul rand multumesc ca te-ai plimbat (si) cu mine prin orașul nostru natal! Eu chiuleam in Turnul Sfatului de unde se vedea exact in clasa mea de la Lazăr.
    Bisericile de care povestești nu sunt nici mici nici de lemn! De altfel sloganul asta nu prea este adevarat; Dumnezeu cand ă dat masele pentru Templu nu s-a orientat dupa biserica din Maramureș, dimpotriva Catedrala ar fi doar un loc pentru acareturi! Sfatul meu de la Sibian la sibian mergi in biserica din spital!

    • vax-albina zice:

      Nu prea înțeleg ideea cu spitalul și biserica. Vreți să spuneți că dacă suntem bolnavi vom ajunge la biserică? La credință?
      PS E clar că sunteți un sibian mai tânăr decât mine. Turnul bisericii și cel al sfatului sunt apropiate. Dumneavoastră sunteți ortodox practicant și vă respect. Mă bucur că suntem în același grup de bloguri.

      • ioansperling zice:

        Nu, in spitalul municipal asa ii zicea cand am plecat este o biserica micuță cu mult lemn si un preot deosebit. La credinta nu stiu cum se ajunge fiecare are alt drum dar stiu ca trebuie început de tine cu un pas. Da sunt mai tanar eu am inceput scoala pe Filarmonicii in 67

  3. Aldus zice:

    Și eu iubesc atmosfera dintr-o biserică. Există unele locuri unde se simte o încărcătură cu totul specială. Biserica este unul dintre ele. Școala (o instituție de învățământ) este un altul. Natura are, de asemenea, spațiile ei magice.

    Dacă Catedrala Mântuirii Neamului o să capete în timp o astfel de încărcătură, asta va fi, fără îndoială, datorită credincioșilor care se vor reculege și își vor exprima credința în ea, nu datorită preoților care au vrut un turn babel. Dar, pentru că are acest potențial de a coagula credința maselor și valoare simbolică, eu mă bucur că există.

    • vax-albina zice:

      Există lăcașuri cu suflet. Nu vreau să le promovez, nu vreau să le stric. Mulțimea credincioșilor nu e un criteriu. Nici moaștele plimbate în numele credinței. Mulțumesc Aldus pentru comentarii. Tinerețea nu te va feri de greșeli.

  4. Daniela zice:

    Catedrala nebuniei neamului. Ca aia cu mantuirea n-o pricep. Sa ne mantuiasca… de ce ? Ca l-am omorat pe Ceausescu in ziua de Craciun ? Pentru aia nu ne va mantui nimeni, niciodata !

    Credinta o avem – cei care-o avem – in sufletul nostru. Lumanarea tot asa o aprinzi si la Catedrala si-n varf de munte, intr-o manastire. Ce-i drept…. in varful muntelui n-ai reporteri !

    • Aldus zice:

      Daniela, ce vrei să zici cu linșarea lui Ceaușescu de Crăciun? Că nu trebuia să-l omorâm deloc sau că nu trebuia să-l omorâm ca pe un porc de iarnă? 😀

      Credința o avem acolo unde o avem, ai dreptate. Dar unele locuri sunt create pentru a trezi și stimula credința. A le trata cu lipsă de respect este o greșeală. Cam pe-o linie cu a spune că școala ca instituție este inutilă, pe principiu că dacă vrei cu adevărat să înveți, poți fi autodidact. Ceea ce e adevărat, poți, dar școala te ajută foarte mult. La fel și biserica, pe cei care cred în divinitate. În Noul Testament Isus o transfigurează în casa sau templul lui Dumnezeu.

      • Daniela zice:

        Si crezi ca n-aveam suficiente biserici in care sa ne ducem ? Era necesara constructia unei hidosenii din beton, cu cel mai scump clopot din Europa, pe care s-au cheltuit bani cu care puteai face un spital in randul lumii – ca spitale ca lumea sigur n-avem . E ca si cand ti-ai cumpara ultimul model de Mercedes, sa dai pe el o spinare de bani si tu sa n -ai unde dormi.
        Credinta crestina – ca tot vorbim de catedrala – asa propovaduieste ? Sa omoram oameni – oricum s-ar numi oamenii aia si orice-ar fi facut ei – in sfanta zi de Craciun ? Mi-e greu sa cred asta !

        • Aldus zice:

          Credința creștină propovăduiește să nu-i omorâm deloc, nu doar în zile de sărbătoare. Nu trebuie să ne abținem de la fapte rele doar de sărbători. Iar calitatea unei fapte de a fi bună sau rea nu depinde de ziua în care o făptuiești. 🙂 Dar, dacă e să mă întrebi pe mine, eu cred că l-au omorât atât de repede (incidental în preajma Crăciunului) pentru că știa foarte multe și, odată ce ar fi înțeles că situația lui e fără ieșire, ar fi „dat din casă” lucruri pe care poporul nu trebuia să le afle.

          Opinia mea despre catedrală o poți citi aici:
          https://opozitie.eu/2018/s-a-sfarsit-catedrala-mantuirii-neamului/

          Totuși, a calcula câte spitale se puteai ridica cu banii investiți în catedrală e o eroare logică. Proiectul Catedralei a fost inițiat de BOR, care a și contribuit cu o parte din bani. Evident, e a Bisericii, normal BOR trebuia să dea toți banii, dar pe de o parte există un buget alocat pentru culte (ca și pentru autostrăzi, situații neprevăzute etc, nu poți băga toți banii în spitale, indiferent de starea lor), iar pe de alta, cică un nefumător îl tot certa pe prietenul lui fumător, zicându-i: „Dacă adunai toți banii pe care i-ai dat pe țigări, până acum îți făceai o casă!”. La un moment dat fumătorul se enervează și îi răspunde: „Tu nu fumezi. Unde ți-e casa?”. Dacă n-ar fi venit BOR cu ideea catedralei, ghici câte spitale noi am fi avut azi? 🙂

          Așadar, sunt de acord să discutăm utilitatea catedralei, dar pentru a avea o minte limpede ar trebui să facem separație de spitale și alte lucruri care se puteau construi cu banii respectivi. Pentru că sunt subiecte diferite.

          • condeiblog zice:

            Subscriu la comentariile dvs.. M-ați scutit pe mine de a face efortul. De ce efort? Doar este un subiect drag sufletului meu… Pentru că nu este ușor să vorbești despre lucrurile pe care le simți. Credința este personală. Și o respect prea mult pe Albinuță pentru a o deranja cu aprecierile mele. Îmi doresc desigur ca fiecare să aibă revelația descoperirii încrederii. Dar este nevoie de delicatețe și de har. Altfel, mai mult pot strica. Dacă am zis de încredere, amintesc că încrederea mea îl situează pe Dumnezeu deasupra tuturor închipuirilor noastre și va ști să aprecieze sufletele alese, bune în fond. Care doar vor să dea o palmă mustrătoare unor deraieri pe care și noi înșine le vedem în biserica noastră. Biserica adevărată nu stă în ziduri și Albina are dreptate. Dar una este să vorbim de luxul slujitorilor bisericești, care poate fi deranjant și alta de măreția unui sălaș care este menit Domnului nostru. Atunci nimic nu poate fi prea mult. Da! Cred cu toată convingerea că o biserică stă alături de spital pentru a ne sprijini să fim sănătoși. Nu sunt prea multe și o spune unul care o frecventa cu regularitate acasă, iar aici îi duce dorul așa cum îi este dor de părinți. Am biserici catolice, evanghelice…de toate felurile și cu toate denumirile. Dar dacă vreau muzică, spectacol sau altceva, le pot afla și altcumva. Starea aceea specială nu o regăsesc decât acasă și numai când ajung…din când în când.

            • vax-albina zice:

              @condeiblog
              Un răspuns întârziat, datorat celor recitite recent în Borges, și care m-au pus pe gânduri. Reflectați, vă rog: ”a nu fi un om rău reprezintă o trufie satanică…

              • condeiblog zice:

                J.L.Borges? De acolo această reflecție?
                Poate într-un anume context, spre exemplu dacă se referă la un om care își conștientizează bunătatea, adică „așa se crede el”, sau „se închipuie că ar fi”…. Atunci da, aș înțelege de bună seamă că este greșit. Dar bunătatea ca stare în sine, care derivă din dragoste față de semen… nicicum nu poate fi considerată „trufie satanică”.
                Cu regret, atâta sens am găsit din ceea ce am avut. Poate să fie o profunzime care îmi scapă acum, pe moment. Sau la care intelectul meu nu se ridică.
                Oricum, ceea ce susțin eu foarte tare este că nu intelectul îți conferă acea scară a înțelegerii chestiunilor spirituale. Pur și simplu, mintea aspiră mult și te pierde în labirintul ideatic. Firul Ariadnei spre adevăr este dat de inimă, cu a ei pătrundere și înțelegere prin dragoste.
                Prima dintre „Fericiri” este chiar aceasta: „Fericiți cei săraci cu duhul”. Când eram copil nu îi puteam da de capăt deoarece sărac cu duhul însemna un om mai slab de minte, mai pe românește, prost. Prostia o percepeam ca pe o zmeoaică ce suflă flăcări din urma mea. O uram și când mă gândeam la colegii ce nu știau răspunsurile la școală, mi se zbârlea părul în cap. Chiar mai umflasem și rugăciunea pe care mi-o spuneam seara, cerând în plus „deșteptăciune”…Iar acum iată că mă poticneam! Trebuia să aleg una din două? Nu puteam să fiu deștept pe pământ și mai apoi și în Împărăția Cerurilor?
                Într-un târziu am înțeles, aprofundând lecturile, că sărac cu duhul însemna smerenia și simplitatea. Abia după ce am înțeles asta am putut să înțeleg mai departe și „Crede și nu cereceta”, poticneala care dădea apă la moară părerilor atee. Cum să nu cerecetez, cum să nu verific? Nu dobândisem astfel tot ceea ce știam despre lume? Ce mi se cerea de fapt? Fii deșetept, fii cu trezvie, puneți întrebări despre orice, nu te oprește nimeni. Dar nu fi pricinos, nu despica firul în patru, că nu-ți este de folos.
                Trufie? Pe unde oare intră ea? Prin inimă? Mă îndoiesc. Oamenii buni nu sunt trufași, cărturarii da. Repet. Acum pot să le împac. Deși intelectual, sunt unul care înțeles că tot ce a învățat e la genunchiul broaștei în raport cu înțelepciunea părintelui Cleopa, care în tinerețe păzea oile mânăstirii.

    • vax-albina zice:

      @Daniela,
      Tristețea mea e că am omorât un român care chiar a reușit să ne pună să muncim. Cu forța, cu frica pedepsei, că nu știm altfel.
      Tristețea mea e că toți cei care erau inferiori s-au ridicat și s-au declarat ca anti comuniști. Poate doar foste slugi, poate doar foști securiști… Eu, ca simplu specialist în domeniul meu, nu m-am băgat. Mulți sunt cei ca mine.

      • Daniela zice:

        Nu m-apuc sa dezbat subiectul asta, ca deschid cutia Pandorei. Eu cred ca, fara soselele facute de Ceausescu, noi eram si-acu tot la carul cu boi. Astia nu-s in stare sa faca o autostrada pe camp, ce sa mai vorbim de un Transfagarasan sau un Bumbesti – Livezeni.

        Toate marile civilizatii – vestul, ca sa zic asa – s-au construit cu „biciul”. Adica legi drastice.. Fara virgule si exceptii. de „eroii” de mucava, aparuti dupa Revolutie ca ciupercile dupa ploaia, nu-mi mai aminti.

        de aia eu maine aleg mitingul 🙂

        • vax-albina zice:

          Sper că legile civilizațiilor nu erau despre amnistie sau grațiere. 😀
          Cred că ți-am spus deja: ai mei vor fi la miting. În cinstea celor 100 de ani. Ca să nu stăm deoparte și să privim la legiferarea hoției și a minciunii.

  5. Eu cred că am fost mereu un enoriaș al Catedralei Sufletului, iar în biserici nu am intrat de nici măcar câte degete am la mâini. Știu că poate fi înălțător, dar nici mie nu-mi place să fiu înconjurat și înghesuit de prea mulți oameni.
    La mulți ani, de ziua noastră! 🙂

    • vax-albina zice:

      Și eu am o problemă cu cei care vor să intermedieze relația mea cu Dumnezeu. Cu biserica și regulile ei stupide, făcute să te umilească (așa cred eu).
      La mulți ani, Petru. Idem celor dragi ție. România adevărată va renaște.

  6. albescu zice:

    Locuiesc în apropierea Catedralei. Nu m-a deranjat agresivitatea clopotului, care fie vorba între noi are un sunet foarte plăcut, cel mai mult m-a deranjat faptul că pe perioada 25-30 noiembrie n-am putut cumpăra bere de la magazin. Nici votcă! Nici o băutură alcoolică! Duminică, 25 noiembrie am avut nevoie de un cablu electric aşa că în mare grabă am plecat spre un magazin – Pospero – la care speram să găsesc acest cablu, era închis, iar când m-am întors nu am putut intra cu maşina în perimetru pentru că nu m-au lăsat poliţiştii pentru că nu aveam nici un act la mine. Am reuşit făcând un ocol uriaş. Asta aşa, ca fapt divers!
    Nu cred în Dumnezeu, nici în Alah şi nici în Iehova şi cu atât mai mult în Buda! Cred în schimb în toate conceptele de dragoste faţă de aproapele tău din fiecare religie. Cred în bunătatea şi dragostea faţă de semenul nostru. Şi chiar faţă de nevorbitoarele de lângă noi. Am un pisic şi o căţeluşă care simt că mă iubesc mai mult decât anumiţi semeni ai mei. Pentru acest sentiment, pentru a cultiva acest sentmient nu este nevoie de temple măreţe, de structuri imperiale. Aşa cred eu!

    • vax-albina zice:

      Eu vreau să cred în existența a ceva ce noi nu putem percepe în cele 3 dimensiuni care ne sunt vizibile. Numele acelui ceva nu e important. Să încerc să explic ideea, băbește, cum altfel 🙂 : Dacă aș fi ca o foaie de hârtie, deci dacă spațiul meu ar avea doar două dimensiuni, o sferă – 3 dimensiuni deci – ce ar trece prin el ar fi văzută doar ca un cerc. Sper că ne scapă ceva din multiunivers și mai sper că, unii, cândva, vom vedea ceea ce este ascuns acum simțurilor.
      PS Simpatice sunt aventurile tale. Ai putea crede în mișcare, de exemplu, ca să nu folosești mașina pentru orice cablu. 😛

  7. albescu zice:

    În Sbiu mi-aduc aminte de o anumită biserică, sau mai bine spus de o fostă biserică. Pe vremuri, înainte de a se extinde actualul spital, era, cum cobori strada Gheorghe Lazăr, cimitirul german. Gardurile de piatră se năruiseră, aşa că era destul de uşor de pătruns acolo. Pe acele vremuri, noi băieţii de şcoală medie eram organizaţi pe bande. Făceam parte din banda parchiştilor, adică adunătura de copii din parcul şanţului dintre cele două fortificaţii, turnurile breslaşilor şi zidul de împrejmuire al vechii cetăţi. În imediata vecinătate exista banda şilăriştilor, copiii din Piaţa Schiler, şi, în sfîrşit banda cimitiriştilor, copiii din cimitirul german. Asta pentru că biserica din centrul cimitirului german fusese parcelată pe orizontală şi verticală şi adăpostea multe familii cu şi mai multe odrasle. Acuma, mă gândesc că în lungile nopţi de iarnă, cu vijelii şi cu şuieratul crivăţului pătrunzând prin ferestre, în atmosfera lugubră a vecinătăţii cavourilor luxoase dar prădate de lotrii, este explicabil numărul mare de copii al familiilor sillite să trăiască acolo. Deci banda cimitiriştilor era numeroasă şi puternică! Era periculoasă pentru că era înarmată cu diverse arme adevărate dar cam ruginite, săbii, suliţe, găsite prin cripte. O dată, când vremelnic i-am biruit şi am avansat triumfător până în centrul cimitirului, am putut admira biserica care nu mai semăna a biserică, dar nici a bloc de locuinţe. M-au impresionat cavourile, toate devastate, cu tot felul de sculpturi minunate dar scâlciate nu cred de către hoţi cât de ortodocşi (fac o comparaţie cu templele egiptene pe care le-am vizitat de curând vandalizate de creştini). Printre cruci de piatră, statui şi plăci deplasate sau sparte se puteau vedea sicriele de zinc,sau plumb deschise ca nişte conserve tăiate într-o parte şi roluite iar înăuntru se mai puteau distinge oase şi mult praf. Am avut o senzaţie de film horror dar a trebuit să-mi înfrunt temerile pentru că, dacă mi-aduc bine aminte eram şef de bandă şi nu trebuia să manifest nici cea mai mică urmă de frică. Numai eu ştiu cât de speriat eram!

  8. albescu zice:

    Interesant! Asta îmi aduce aminte de o situație probabil similară! Pe vremuri, zidul cetății Sibiului, cel care era străbătut de cele trei porți era teșit, în sensul că pe deasupra lui puteai să mergi ca peste o potecuță de cam patruzeci, cinzeci de centimetri lățime, oarecum plată dar cu foarte multe cărămizi gata să se desprindă. Pentru noi băieții, era o dovadă de curaj să treci, eventual în fugă pe zid peste porțile de trecere prin zid. Era o probă de curaj pentru că la stânga și la dreapta aveai cam șapte-opt metri de gol. Culmea curajului era să treci peste poarta din centru care avea la mijloc un cablu telefonic (probabil) perpendicular pe traseu și înălțat cam o jumătate de metru pe care trebuia să-l sari. Datorită faptului că puteam să fac această probă de curaj în mod curent și în viteză am fost declarat șef!
    Am fost la facultate și prin anul trei am zăbovit mai mult prin Sibiu. Mi-a venit ideea să refac proba. Spre marea mea decepție nu am mai avut curajul să o fac! Acum s-a construit o suprastructură care nu mai permite asemenea probe de curaj!
    PS Cred că cu timpul ni se amputează curajul, și asta e tare rău! Și eu îmi aduc aminte cu plăcere de sentimentul de satisfacție când străbăteam în viteză și în admirația copiilor puntea pericolelor zidului din Sibiu!
    PS1 Tata îmi spunea că nu a avut curajul până la patruzeci și șapte de ani să se însoare. La el a fost invers!

    • vax-albina zice:

      Noi (copiii mei și cu mine) am avut zidul de la grădina Ursulinelor. Pe rând, bineînțeles. Zidul nu era înalt, dar era lung, iar vederea grădinii de atunci merita tot efortul. Eram mereu julită în genunchi, de nici nu puteam purta ciorapii de nylon de pe atunci.
      PS Iar eu pe invers decât tatăl tău. La 47 de ani am avut ”curajul” să mă despart.
      PPS Știi care era cel mai mare curaj al fetelor de atunci? Să poarte ciorapii de care am scris, ciorapi cu dunga ce se răsucea pe picioarele noastre, încă neformate. Ciorapii agățați de portjartiere, căci nu apăruseră dresurile. Alea stresuri, ăla curaj. 😀

  9. o femeie zice:

    Multumesc pentru plimbarea din Sibiul de alta data – tare frumos tre sa fi fost pt ochii tineri si inocenti.

    Intrebarile asemanatoare le-am avut pe la 25 de ani, cand imi cautam linistea si calea. Atunci incercam asa cum m-a invatat mamaia: 3 acatiste in aceeasi zi la 3 biserici, rugaciune, post, si dorinta mi-e sigur devenita realitate. Am gasit o bisericutza mica, veche, pe niste stradute dupa hala Traian (bucuresti) – daca ma pui acum sa ajung acolo, nu mai nimeresc, unde un preot slab si cu barba lunga si alba trecea senin peste preshurile de carpe tesute traditional. Nu stiu cate acatiste am pus pana am ajuns acolo – locul unde rugaciunea mea s-a intors cu caldura catre mine. M-am intrebat atunci la ce o fi nevoie de haine aurite si pereti grosi la biserici, cand preotul este gras si rasufla a suferinta fizica si interioara. Mi-a trebuit sa inteleg ca daca nici preotimea nu e sanatoasa la trup si suflet, atunci eu, profana si cu rugaciunea stramba, de ce mai merg la biserica ????

    Cu anii, Dumnezeu m-a apropiat si de oamenii care au raspuns la dilema de mai sus. Dumnezeu nu vindeca si nici nu ma imbolnaveste, eu ma vindec si tot eu m-am imbolnavit cu fiecare lucru bagat in miine, lucru prea mare: prea multa bautura, prea multe certuri, prea multa mancare, prea multe haine, prea mult tv, prea multe chimicale etc. Pt armonie nu-i nevoie de pereti inalti si nici case mari – vazui si suferinta din tarile vestice ce au ridicat catedrale prea mari si seci de acum 300 de ani – sute de ani din care macar noi ar trebui sa invatam ceva, sau cel putin eu nu am invatat nimic pana nu mi-am asumat deciziile si consecintele. In mine e Catedrala sufletului meu.

    • vax-albina zice:

      Primele lăcașuri pe care le-am vizitat în București au fost ale bisericilor. Plus adrese aflate din cărțile lui Teodoreanu ori Călinescu. Iar Hala Traian e aproape de mine. Și bisericile sunt cel puțin 4, pe 3 direcții. Una lângă hală plus Sf Ștefan, Delea veche, Delea nouă. Tristețea mea vine din aceea că toate bisericile și-au pus termopane, lumini și boxe și spiritul sfânt, cel în care te puteai reculege, îmi pare că a dispărut.

  10. A thorn in your side zice:

    Cînd eram copilaş îmi aduc aminte de bunica maternă cum se închina, citea dintr-o carte (care cred că e cartea de rugăciuni scrisă într-o română foarte veche, găsită în sertarul mesei acum după moartea mătuşii) şi mă învăţa şi pe mine să zic şi să fac una-alta. Pentru ea era ceva simplu şi natural, o credinţă sinceră şi nimic altceva.

    Peste ani, cîndva după clasa a noua (îmi amintesc fiindcă aveam deja bicicleta Pegas Camping primită cadou fiindcă am intrat la mate-fizică la unul dintre cele mai prestigioase licee din oraş), mă trimitea-taică-meu s-o aduc pe maică-mea de la biserică, fiindcă erau rufe de spălat, mîncare de gătit ş.a.m.d.; mă duceam cu bicicleta deşi nu era departe şi aşteptam să se termine lălăielile respective, că altfel nu se dădea dusă. Evident motiv de scandaluri repetate, obsesive. Cum te duci la serviciu ca şef de birou nemîncat de cu seara, ori cu cămaşa de ieri-alaltăieri deja neagră la gît şi altele şi altele? Să mai zic de gesturile şi ritualurile pe care începuse să le facă, la vedere sau pe ascuns, cum ar fi să-i pună ăluia bătrîn agheazmă în cafea, ca să-l „îmbuneze”, iar el cînd o prindea gîndea „asta vrea să mă omoare, ce naiba-mi pune-n cafea şi-n mîncare!?” şi ieşea cu scandal şi bătăi?

    Şi de-atunci am început să urăsc religia şi credinţa, ca un ansamblu unitar, fiindcă am înţeles că ocupă mult prea mult timp din viaţa uneori prea complicată a unui om, fără a oferi ceva palpabil în schimb în afară de speranţe – de cele mai multe ori deşarte (să mă contrazică cine-o vrea!) – şi poate crea prăpăstii ireconciliabile între membrii familiei.

    Asta nu mă face neapărat un om rău şi cred că sînt cîţiva (offline şi online) care pot depune mărturie în sensul ăsta. Doar că prefer să nu mă raportez la vreo entitate supranaturală cînd fac o faptă bună şi nici nu caut iertare la aceeaşi entitate dacă am făcut cumva vreo tîmpenie – îmi ajunge propria conştiinţă ca judecător şi afurisita e a naibii de obiectivă şi imparţială.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s