Alte jocuri. Cu James Carse.

Despre o viziune a vieții ca joc.
În interpretarea autorului, plus exemple.
Cu concluzii strict personale.
Mai jos.
Domnul doctor Cezar Danilevici mi-a trezit interesul despre James Carse printr-un articol în care vorbea despre ”Finite and Infinite Games”. Nu vă mai dau link căci știu că nu prea dați click și mă fac de râs. Cine vrea, îl găsește. Eu sunt fan 🙂
Am început să citesc, dar cu engleza mea de autodidact sunt sigură ca am greșit ceva traduceri și am interpretat precum mi se potrivește. Îmi asum.
Iar când citesc ceva interesant, am tendința de a spune și celorlalti. Copiii mei încă își amintesc cum le vorbeam despre Platon la masa de seară. Cred că înghițeau cu noduri, dar au ținut minte.
Deci:
Există două feluri de joc și fiecare poate alege liber (altfel nu ar fi joc): joc finit și joc infinit. Primul tip este jucat pentru a câștiga, celălalt pentru  continuitate.
Jocul finit are un sfârșit. Normal și necesar, nu? Are un început determinat și limite auto/impuse care trebuie respectate. Jucătorul ori jucătorii pot fi excluși ori adăugați în joc după regulile prestabilite. Vezi al doilea război mondial, ca exemplu.
Jocul are un singur câștigător (ori o echipă), dar ceilalți participanți vor avea și ei locul lor, în funcție de rezultat. Ca exemplu – nu toți participanții la un concurs de competență vor fi președinți de corporație, dar vor putea deveni vicepreședinți sau directori, etc.
Regulile? Cele ale jocului finit sunt ceea ce îl definesc. Jucătorii trebuie să le accepte aprioric, așa cum acceptăm să plătim facturile la sfârșitul lunii.
Dimpotrivă. Rolul unui joc infinit este acela de a evita sfârșitul. Într-un joc infinit pot exista jocuri finite, dar câștigurile ori pierderile jucătorului contează doar pentru continuitate.
Surpriza? E esențială în toate jocurile. Așteptăm să fim surprinși ori abandonăm. Diferența este că în jocurile finite cei care știu regulile se prefac a nu le ști. Disimulează, mint, ascund, falsifică, vor să pară ceea ce nu sunt pentru a câștiga în fața oponenților. Oare și autorul s-a gândit la ceea ce mă gândesc eu? La politicieni?
In jocurile infinite cei care participă sunt deschiși în primirea surprizelor, sunt aparent vulnerabili. Soluția lor? Antrenamentul și educația. Educația e cea care duce jucătorul prin auto-descoperire spre auto-definire.
Câștigul? În jocurile finite câștigul este un Titlu ce va fi recunoscut de ceilalți. E public, e vizibil, e memorat de societate.
Sfârșitul? E ca moartea. Jucătorii finiți mor virtual la sfârșitul jocului, cei infiniți – în cursul jocului.
Există viață și după sfârșitul unui joc.
Există morți vii ce au abandonat toate jocurile, competițiile și care își asumă condiția de ratat.
Există viață și în moarte. E destinată celor victorioși, celor cu titluri care depășesc timpul și pe care societatea nu i-a uitat. Se dau ca exemplu sfinții și soldații. Eu aș da ca nemuritori pe cei ca muzicienii și scriitorii, dar poate nu înțeleg bine (ori aceștia nu se joacă)
Oricum. Spre deosebire de jocul finit unde jucătorii își doresc sfârșitul jocului o dată cu ei, cei din jocul infinit predau ștafeta și vor ca jocul să continue.
Primii câștigă titluri la final, titluri ce vor reprezenta trecutul, ceilalți au numele dat la naștere, la început. Numele deschide viitorul. Titlurile sunt abstracte, numele sunt concrete.  Alegeți.
Puterea? O dețin doar jucătorii de jocuri finite, după încheierea jocului, nu în timpul acestuia. Vedeți alegerile prezidențiale de aici și de-aiurea, de exemplu.
Jucătorii infiniți doresc o altfel de putere. În loc de a se opune concurenților tratați ca inamici, ei construiesc pentru viitor. ”Puterea este contradictorie și teatrală”, zice autorul.
Mai zice și despre Răul ca participant la joc, mai zice și de Tăcerea asurzitoare a celor eliminați, gen indienii din America, ori evreii din Europa. Toate fac parte din joc.
Gata. Va urma.
Toți avem jocurile noastre. Conștient sau nu. Depinde de noi cum vrem să fie. Limitat la noi ca persoană, la mintea și burta noastră sau ceva mai larg, ceva destul de nedefinit pentru mine.
M-am jucat și de-a copilul băiețos, și de-a elevul studios, și de-a soția cu acte versus altele fără, și de-a mama cloșcă. De-a cariera nu m-a interesat, deși mi-am iubit meseria și am făcut muuulte chestii de top, dar doar pentru cei care înțelegeau. De-a soacra nu mi-a reușit, nici de-a bunica. Vreau să cred că transformarea dintr-un joc în altul, cu același EU, înseamnă că particip la jocul infinit ce mi s-a pregătit. Fie, semi-infinit. 🙂 Fie, las de la mine și recunosc că sunt într-un joc finit ce a inclus alte jocuri finite, fără niciun câștigător. Sau să mai cuget? Dilemă.

Voi ce spuneți? Curaj, jucătorilor…