Simpla iluzie…

Răspuns dat Soniei. Răspuns puţin deviat. Puţin mai general. Doar că Sonia, fostă „colegă” de WP m-a făcut să reacționez.

„Ca orice român, acum, la câțiva ani de la revoluția din decembrie, am și eu deziluziile mele, printre care aș putea să enumăr de pildă:
1) Am crezut că, dacă scăpăm de dictatură, or să dispară şi proştii; n-au dispărut. 2) Am crezut că, dacă moare comunismul, or să moară şi hoţii; n-au murit. 3) Am crezut că democraţia aduce automat şi fericirea; n-o aduce. Și încă aș mai putea continua, poate nu la nesfîrșit, dar oricum…
Deziluziile de astăzi nu sînt, trebuie să spun, nici mai multe și nici mai puține ca cele de atunci. Atîta doar că e mai trist să le enumeri, și tocmai de aceea nici n-am s-o fac, ci doar o să pun o întrebare pe care n-am auzit-o rostită de nici unul dintre prea scrupuloșii contabili de deziluzii din jurul meu: bun, foarte bine (!), avem un munte întreg de deziluzii. Dar ce facem noi cu deziluziile noastre? Ce faci, în genere, cu o deziluzie, atunci cînd ți-a apărut în față? Personal, am un singur răspuns: eu n-o recunosc. Mă fac că n-o văd, trec pe lîngă ea ca şi cum n-ar fi, ca şi cum n-ar exista, şi-aşa, din mers, îi trag o palmă peste ochi să nu se vadă…  Şi rămîn cu iluzia mea, chiar dacă e o simplă iluzie…o simplă iluzie…o simplă iluzie…”

Cătălin Ţîrlea, „Prostia la români”, 1997, editura Allfa.

Mie mi se potrivește. Vouă?

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vorbe, vorbe, vorbe... și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Simpla iluzie…

  1. Recunosc că așa gândesc și eu. Mă bucur că sunt printre primii care răspund, fiindcă astfel nu-i copiez pe cei care vor veni cu același răspuns. Sau nu?!

  2. abisurile zice:

    Eu am zis cam asa : Cred că fiecare se adaptează la epocă. Şi cum „epocile” nu sunt aceleaşi – evoluăm , nu? – e normal să existe diferenţe. Întodeauna va exista „pe vremea mea” şi privirea aceea mustrător-nostalgică şi degetul acela arătător îndreptat înspre cel/cea care nu a trăit „vremea aceea”. E normal să ne trăim epoca, să ne adaptăm la ea. Fiecare epocă cu bunele şi cu relele ei. Nu cred că greşeşte nimeni adaptându-se la epoca lui. „Vechile valori” … valoarea e relativă nu există valoare universal valabilă. Da, există însă DIFERENŢA aceea mare între valorile noastre, proprii, şi „valorile” vehiculate de sistem – al naibii sistem, sistemul suntem … noi. Nu poţi schimba un sistem, tu ca individ. Nu într-o viaţă de om. Poţi continua să trăieşti în paralel cu sistemul sau să trăieşti în alt sistem. Educând „generaţia viitoare” să facă altfel.

  3. Sonia zice:

    Mă regăsesc şi, totuşi, nu 100%. Iluzii am avut şi atunci, am şi acum. Deziluzii… la fel. M-am amăgit cândva, o fac şi astăzi. Rezistenţă prin iluzie, zici? Eu o numesc speranță!

  4. Cristian zice:

    Sper că faptul că îmi permit obrăznicia de a vă lăsa un comentariu deşi am deja certitudinea că m-aţi exclus din rândurile celor pe care să îi bănuiţi măcar de bune intenţii, nu vă va determina să ştergeţi acest comentariu. Nu am să vă contest în niciun fel dreptul de judeca lucrurile sau oamenii conform propriului sistem de valori şi, de vă va ajuta să vă convingeţi că procedaţi corect ştergând acest comentariu, am să vă spun că gestul dvs. nu va fi de natură în a-mi răvăşi, grav şi insurmontabil, feng-shui-ul. Subiectul postării dvs. însă mi-a dat de gândit. Suficient pentru a lăsau un comentariu. Fiindcă eu, de citit, v-am citit ori de câte ori timpul mi-a permis să frunzăresc online-ul.
    Deci. Există o serie de „nume mari” care au pledat, asemeni dvs., în favoarea iluziei ca mod de viaţă. Cel mai aprig pare a fi fost Mark Twain care se exprima extrem de categoric (scuze pentru eventuale inexactităţi, voi cita din memorie) : nu poţi renunţa la iluzii. În clipa în care ai face-o, vei continua să exişti dar vei înceta să trăieşti.
    Sincer, mi-ar fi plăcut să pot fi parte a unei relaţii de concubinaj cu iluzia. Vreau. Dar nu pot. Şi explicaţia este una teribil de simplă : sunt încă prea prezent şi prea activ social, comunicarea şi interacţiunea cu semenii este o componentă constantă şi consistentă a existenţei mele şi, cel puţin de punctul 1 din enumerarea neterminată a d-lui Ţîrlea (punct căruia i-aş aduce şi un amendament : proştii nu doar că nu au dispărut ci s-au înmulţit şi continua să se înmulţească într-un ritm care-mi aduce aminte de zicerea conform căreia mama proştilor este mereu gravidă), mă lovesc dureros de des. Suficient de des încât să împrumut identitatea unui meşter Manole al propriilor castele de nisip. Motiv pentru care am decis că e mai sănătos pentru mine să fiu fidel unui alt citat despre iluzie opus celui enunţat de Twain, citat care mi-a rămas în minte pe un soi de „to do list”. De data asta exact, cu virgulă şi cu punct : „Plăcerea se poate baza pe iluzie dar fericirea se bazează numai pe adevăr”. Şi am să spun că, în ciuda anilor ce ar fi trebuit s-adauge un dram de-nţelepciune, îmi voi permite luxul unei singure iluzii. Aceea că, într-o bună zi, voi fi fericit.

    • vax-albina zice:

      Corecte argumentele aduse. Atenționez și adaug doar o vorbă veche „il faut rire avant d’être heureux de peur de mourir sans avoir ri
      Aș fi citit și eu blogul nou (continuare a celor mai vechi), dar e privat și, presupun, e un blog pentru tineri activi și implicați. Urez ca iluziie voastre să se transforme în realități.

      • Cristian zice:

        Blogul meu nou este privat dintr-un singur motiv. Nu am mai scris demult pe el şi nici nu cred că voi mai scrie vreodată. Aşa că decât să las la vedere un loc devenit pârloagă am preferat să îl „ascund”.

        • vax-albina zice:

          Îmi pare rău. Apreciam poveștile zis marinărești dintr-o lume pe care nu o cunosc. Și admiram eforturile de la țară, eu care am patru căpșuni, trei fire de roșii și un fir de castravete pe balcon. Dar ai dreptate. Când trăiești cu adevărat nu simți nevoia să partajezi. Poate doar necazul și fără folos.
          Am eu o reținere, căci m-ai făcut să-mi fac iluzii, dar viața merge înainte.

          • Cristian zice:

            Un singur lucru v-aș ruga. Să nu vă îndoiți de bunele mele intenții În rest, pentru tot ceea ce a fost rău, vă acord fără rețineri dreptul de a mă considera vinovat.
            Și nu, referitor la ceea ce am reușit să fac în grădină, chiar simt nevoia să partajez deși trebuie să recunosc că „nevoia” asta s-ar traduce mai degrabă prin aceea că nu prea e nimeni să-mi laude și să-mi aprecieze munca iar eu chiar sunt sensibil la capitolul ăsta. 🙂 Mde,reminescențe de copil alintat de niște bunici excesiv (poate) de iubitori. Doar lipsa timpului e cea care mă împiedică să am o prezență constantă și consistentă în online. Poate, spre sfârșitul toamnei voi găsi răgazul pentru a mă umfla în pene. 😀

  5. Pingback: Împletind… | CÂRCIUMĂ DE FIȚE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s