Prima să fie.

Ştiţi ce vreau să vă întreb: care este prima amintire pe care o aveţi despre voi înşivă? Nu vă grăbiţi. Reveniţi atunci când o descoperiţi. Tot aici sper să fiu.
Încep eu şi nu mi-a fost uşor.
Am multe amintiri din copilărie. Despre jucăriile surorii care, bolnavă fiind, a primit o mobilă albastră de păpuşi, făcută de comandă, plus o păpuşă mireasă, despre grădina de vară de la Bolta Rece unde strângeam dopuri de bere de pe sub mese pe când părinţii şi prietenii lor povesteau (ca să zic aşa), despre jucăriile prietenei săsoaice pe care le scotea pe păturică spre a fi admirate, despre circ, cum am mai scris, despre Piaţa Verzelor, despre excursii la Curmătură, despre tabere la mare pe când aveam 6, apoi 7 ani. Despre buni, despre pisu Miki care se cuibărea sub plapumă, la genunchii mei, inainte de a fi extrasă şi trimisă in culcuşul ei de sub soba din bucătărie, despre coada lunară, cu bunelu’, la raţia de faină şi zahăr (undeva în Piaţa Mică) şi câte mai câte. Despre omuleţii pe care îi credeam ascunşi în radio, despre întâiul televizor la care am privit, despre primele cărţi. În fine. Sunt amintiri de după.
Dar prima, prima amintire despre mine e de pe când ne mutaserăm la casă, la sfârşit de aprilie 1952. Mă văd în curtea pe care încercam s-o descopăr privind cu uimire o băltoacă crescând între picioarele mele. Mda. Recunosc. Prima mea amintire e despre cum făceam pipi pe mine şi despre cât de ciudat mi se părea la cei peste 3 ani pe care îi aveam. Na, c-am zis-o. Oare aceasta mă defineşte?
Voi ce reuşiţi să vă amintiţi? Poate ale voastre sunt mai frumoase. Cu bunici, cu animale, cu bucurii ori supărări. Doar să nu trişaţi. Prima să fie.
PS. Dacă nu vă place întrebarea mea, alegeţi de mai jos:

questions

Sursa imaginii: http://xkcd.com/1256/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

31 de răspunsuri la Prima să fie.

  1. Daniel Varga zice:

    Da … şi eu de multe ori mă gândesc la de din astea … Şi întradevăr de multe ori mă frământ să-mi amintesc prima-prima ! Dar nu sunt sigur că e chiar prima.
    Interesant că ne frământă acest lucru …
    Interesant că memoria singură decide ce să memoreze, fără să ne întrebe pe noi dacă ne place sau nu !

    • vax-albina zice:

      Exact cum ziceţi cu memorarea. Am citit întrebarea (despre prima amintire) undeva şi am uitat unde 🙂
      Mi-a trebuit ceva timp ca să descopăr care-i cea mai veche amintire a mea despre mine. Deocamdată.
      Mulţumesc pentru vizită.

      • DanySo zice:

        Atunci să povestesc şi eu prima întâmplare din viaţa mea de care îmi aduc aminte !
        M-am născut la Tg-Mureş … şi îmi amintesc că aveam vreo 3-4 ani …. şi săpam cu lopățica în spatele casei … şi deodată a țâșnit apă din pământ !!! Eeee şi până astăzi nu înţeleg de unde a țâșnit apa, pentru că noi stăteam pe Str. Ştefan Cel Mare din Tg.Mureş … şi strada e sus … pot să spun că pe un deal !

  2. Chiar că ar trebui să mă gândesc mult și bine la prima amintire ce mi-a rămas încă pe filmul amintirilor. În primul rând pentru că nu știu care era vârsta la care le-am trăit pe cele mai vechi. Poate pe la 3 ani, când am strigat unei berze să-mi aducă o surioară, ca să am cu cine mă juca. 🙄

  3. Drugwash zice:

    Întîiaşi dată pentru prima oară vreau să ştiu dacă ţi-ai reparat (sau înlocuit) laptop-ul, că mă roade chestia asta. Zi că da, da’ să nu minţi! 😉

    Povestea e foarte dulce, cu parfum de nostalgie a vremurilor de demult. Mi-a plăcut tare! 🙂

    Acum, dacă-ţi spun prima amintire despre mine ai să zici că inventez sau că am visat. Sincer să fiu, cînd mă gîndesc la asta şi eu am tendinţa să cred că ar fi fost un vis, însă senzaţiile sînt atît de puternice şi atît de adînc impregnate în memorie încît exclud imediat posibilitatea unui „fals”.

    Ei bine, prima mea amintire ever e plasată undeva la începutul vieţii, cînd încă eram în faşă. Evident că n-am cum să ştiu exact ce vîrstă aveam, dar trebuie să fi fost cîteva luni, poate un an. Eram într-un cărucior din acela cu „coviltir” deasupra capului, într-o cameră care – nu ştiu de ce – îmi pare a nu fi fost în casa noastră. Amintirea în sine e de fapt legată de faptul că eram atît de strîns înfăşat încît mă dureau braţele, legate pe lîngă corp, în scutecul acela de cîrpă cum erau pe vremuri. Cînd n-am mai putut de durere, am făcut toate eforturile posibile să mi le eliberez din strînsoare, sucindu-mă dintr-o parte într-alta şi împingînd cu mîinile în scutec.
    La un moment dat am reuşit şi am simţit aşa o eliberare de parcă mă născusem din nou. Dar n-a durat mult, fiindcă cineva – nu-mi amintesc figura şi nici vocea – a venit, probabil alertat(ă) de zbuciumul şi posibil orăcăielile mele şi m-a înfăşat la loc, de data asta mai lejer. Am adormit instantaneu şi cu asta s-a încheiat şi prima mea amintire din viaţa curentă. 🙂

    • vax-albina zice:

      Foarte interesant. Chiar atât de veche? Chiar atât de dureroasă? Poate contează.

      • Drugwash zice:

        Mda, nici eu nu m-aş crede pe mine povestind aşa ceva. 🙂 Dar dacă mi-a rămas în cap atîta amar de vreme în timp ce mult prea multe altele au zburat pe fereastra timpului, o fi ceva.
        Din păcate am pierdut startul, cînd trebuia să-mi amintesc de faza respectivă ca să n-o repet. Acum fiică-mea e mare iar nepotul deja a trecut de vîrsta înfăşatului, care oricum nu se mai practică de muuuuult timp. 🙂

        • vax-albina zice:

          Necazul ori norocul nepoţilor noştri e că au o sumedenie de filmuleţe digitale (o fi corect?) aşa că amintirile lor vor fi deformate, poate, de cele înregistrate şi stocate. Noi aveam doar mintea şi eventuala memorie.

          • Drugwash zice:

            Cred că în cazul epocii moderne e vorba de fifty-fifty. Poate fi într-adevăr jenant să te vezi pe ecran la vîrsta de trei ani privind crescînda băltoacă dintre picioare, atunci cînd albul prăduieşte tîmplele, dar poate deasemeni ajuta cînd memoria dă rateuri sau tinde a idealiza sau cînd Alz s-a înscăunat dictatorial în mintea pierzîndu-se nefericită…

  4. Dora Glejdan zice:

    Prima amintire cu mine e de cand aveam vro 4 ani si fusesem la furat cirese, iar cand am sarit gardul unei vecine m-am zgariat la picior in sarma ghimpata 😀

  5. Irina zice:

    Cred că prima amintire e legată de străbunica. Îmi aduc aminte cum mă legăna pe picioare și îmi cânta un cântec despre o purcică grasă, care aduna iarbă după casă. Să fi avut cam doi ani, cred. Îmi mai amintesc o altă secvență, tot din acea perioadă, când m-a așezat la fereastră, iar ea a mers la prunul de lângă poartă și mi-a adus câteva fructe brumării, pe care eu le tot plimbam dintr-o mână în alta. După acest moment amintirile s-au tot adunat, dar pe acestea le plasez eu primele, cronologic. Mai am amintiri din perioada șederii în spital, la trei ani, apoi mai multe legate de sărbătorile de iarnă sau de jocurile copilăriei. Foarte puține amintiri de la grădiniță sau de la școala primară (pot să le număr pe degetele de la o mână, nu știu de ce s-au șters așa din mintea mea). Figura învățătoarei nici nu mi-o amintesc, știu doar că era tunsă scurt, că avea niște cercei de aur mari, în formă de inimă (clasicii cercei) și că își purta mereu unghiile ascuțite, sidefii, conturate cu roz.

    • vax-albina zice:
        Ce frumoase amintiri, ce grozavă străbunică, ce cântecel ciudat. Chestia cu spitalul e o excepţie şi mă bucur că s-a terminat cu bine. Ştii că eu îmi doream să fiu bolnavă ca să fiu răsfăţată precum sora mea?
  6. Dan zice:

    Prima mea amintire e de când eram copil unic. Și întrucât asta nu a fost valabil decât vreme de 4 ani, e clar ce vârstă aveam. 🙂

    Amintirea e de după un Paște petrecut la Sibiu, când Iepurașul mi-a adus o roabă de jucărie cu mânere roșii. Am reîntâlnit roaba, după mulți ani, în fotografiile alb negru ale familiei. Țin minte însă exact că avea mânere roșii și roata din față era roșie și ea. Iar eu eram atât de mic încât încăpeam în roaba de jucărie și eram plimbat pe micuțele alei dintre straturile cu flori din curtea casei bunicilor. Îmi amintesc și corcodușul înflorit. Ce vremuri minunate!

    Îți mulțumesc că mi-ai amintit de amintirile acestea și de toți cei care mi-au produs pe atunci aceste bucurii unice și irepetabile!

    • vax-albina zice:

      Frumoasă amintire. Tu şi roaba ar trebui să fie un fel de logo. Asta dacă nu vrei să cobori din roabă pe propriile picioare. Ştiu că poţi. Oricum, florile corcoduşului contează. Sigur.

  7. Ce postare frumoasă. Îmi dați ocazia să vorbesc despre ceva la care mă gândesc adesea, un episod care sigur e cea mai veche amintire a mea. Nu știu câți ani aveam, dar sigur nu îmi trebuiau toate degetele de la o mână să îi număr. Eram la bunica mea, era o zi foarte călduroasă și știu că drumul acela nu era încă asfaltat, pentru că atunci când trecea autobuzul, în urma lui se ridica un nor mare de praf. Îmi aduc aminte multe detalii din ziua aceea, pentru că stăteam agățat de gard și așteptam să vină autobuzul cu care aveau să vină fratele și sora mea. Îmi spusese bunica că în ziua aia trebuiau să vină. Ei, și nu vă zic, după o lungă așteptare, a venit autobuzul și vă zic, inima mea a stat puțin în loc de bucurie. Nu vă mint, țin minte și acum momentul exact, chiar mi-a stat inima, și am rămas o secundă fără aer, m-am oprit din alergat și apoi în secunda următoare alergam iar. Așa tare m-am bucurat că au venit și ei acolo. Chiar o să le zic și lor despre acel moment. E prima oară când zic cuiva! Ce am făcut după, cum ne-am petrecut zilele, habar nu mai am. Dar amintirile acestea, așa de vechi sunt din păcate și foarte scurte, ca o clipire de ochi.

    • vax-albina zice:

      Mi-a tremurat şi mie inima citind comentariul. Ce bine că s-a terminat cu bine. Fericirea ţine doar o clipă şi aţi avut şansa să o aflaţi. Sună pretenţios doar pentru cei care nu au simţit-o. Mulţumesc.

  8. danaiana zice:

    Nu sunt chiar sigura ca e prima, dar risc: Mă vad copil, poate pe la trei ani, trezită brusc din somn. De jur împrejur câmp si un animal uriaș mișca fioros din fălci, părând a se îndrepta spre mine. Am rupt-o la fugă si m-am rătăcit. M-au găsit tiganii de la marginea satului. Nu stiu cum au aflat a cui sunt, dar m-au dus plocon bunicii.Era sa uit: animalul fioros era vaca noastră, căreia străbunica mă lăsase în grijă cât plecase ea să ducă mâncarea la câmp.

  9. Pingback: Prima şi cea mai dragă | Iubesc Viaţa

  10. Vienela zice:

    Merci pentru amintirile pe care mi le-ai trezit cu acest articol! 🙂
    Cozile la ratia de ulei erau groaznice. Toata alimentara era o baie de grasime prin care alunecai mai ceva ca la patinoar. Copiilor le placea, dar bietii batranii bombaneau de zor si abia isi tarau picioarele…

  11. Un povârniș acoperit că flori de păpădie.

  12. Să mă prind în joc.., să nu mă prind?…
    Nu, mai bine, mă abţin!
    Dacă nu mă mai pot desprinde? 🙂
    Onu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s