Mi-a crescut cartoful.

un cartofHei. Nu vă speriaţi. E pe bune. Vedeţi poza. Şi nu, nu e morcov. Ăla creşte altora, acum, după alegerile euro-vax. Să fie la ei, acolo.
Mie chiar mi-a crescut cartoful de când nu v-am mai scris. După ce, trei ani de zile, am crescut roşii pe balcon, admirându-le în fiecare dimineaţă, numărându-le şi măncându-le cu jenă milă, acum am trecut pe cartofi. Ideea e a lui Drugwash şi, cum aveam in găleată nişte cartofi incolţiţi (carevasăzică fără chimicale), am pus două bucăţi în găletuşe. O să vă ţin la curent.
În rest, mai nimic. Citesc pentru clubul Bibliotecii Deva. Pentru Roxana. Cum să ucizi o pasăre cântătoare. Harper Lee.
Din păcate mă opresc des. Plus că nu vreau să mă uit la film ca să-mi fie mai uşor. Plus plus că nu pot concura cu toate comentariile deştepte pe blogul căruia i-am dat anterior linkul. Citiţi-l, vă rog. Eu rămân cu ale mele.
Partea întâi a volumului a fost o încântare. Scout era croită pe tiparul meu. Sau invers. Mi-am amintit de vremea copilăriei. Eram băieţoasă, curioasă, ciudată şi totuşi receptivă. La nivelul meu. Fără fiţe.
Nu aveam un bau-bau dar aveam uşa pivniţei de sub poarta casei vecinilor. Treceam în goană pe lângă ea căci părea locuită de fiinţe periculoase.
Iar părinţii NU erau prietenii copiilor. Nici în cartea menţionată, nici pe vremea mea. Nu era ca acum, când odrasla dirijează adulţii. Dacă nu eram de acord cu cele impuse, aşa precum Scout, nu aveam nimic de făcut. Doar în gând. Nesemnificativ. Ei aveau lumea lor în care nu eram acceptaţi şi nici măcar nu ştiam că am putea fi. Noi o aveam pe a noastră.
Petrecerile lor, cântecele lor, glumele lor, pe toate le auzeam doar în treacăt, în drumul inevitabil (aveam şi noi metodele noastre) spre baie 😉 . Noi eram doar copiii (cumva) suportaţi. O anexă a familiei în care tatăl era şeful. Vă sună cunoscut? Verificau notele, dădeau indicaţii, dar nu ne ajutau. Poate nu aveau timp. Poate nu ştiau cum. Nici prea afectuoşi nu păreau. Poate se abţineau, căci, în acele timpuri, decenţa sentimentelor era obligatorie. Singurul gest de afecţiune pe care îl făcea tatăl meu era la culcare, când ne infoia, bătând, pernele de puf cu care dormeam.
Adaug şi părerea mea despre rasism. Nu din cartea lui Harper Lee. De la mine.
Noi nu aveam negri. Doar ţigani. Ţigani muncitori şi cu simţul valorii de neam. Deci „aveam”, nu „avem”. Ţiganii erau cei care spoiau tingiri, făceau inele de argint, schimbau haine vechi cu vase noi. Şi tot aşa. Treceau pe străzi în căruţele lor cu coviltir, neapărat cu o căldare atârnând şi cu un căţel legat în spate. Îi invidiam. Îmi imaginam că stau prin locuri în care eu nu voi putea ajunge. Şi acum cred.
Prima negresă de care-mi amintesc era o prinţesă de Tombuctu dintr-o carte primită ca premiu. Mi se părea teribil de frumoasă.
Primul negru de care am aflat era erou de roman. Zău că nu găsesc, acum, cartea. Promit să completez când voi reuşi. In cartea Savvy (autor necunoscut , încă) era vorba despre prietenia dintre un copil alb, bogat şi un pui de negru orfan, sărac. Iubesc şi acum acea carte. Îi reţin fraze, idei şi morala. Prietenia era posibilă.
Primul negru adevărat, în piele şi oase, m-a vizitat acasă prin 70 împreună cu prietena lui, adică prietena mea. Vecinii au fost bucuroşi să dea mâna cu el. Nimic asemănător cu acele conflicte din carte pe care nu le pot înţelege. Scuze.
Iartă-mă Roxana dacă te-am dezamăgit. Nu mă pricep la recenzii. Pentru mine a fost o nespusă bucurie să citesc cartea propusă de tine la clubul de lectură. Mi-am amintit lucruri pe care le-am crezut uitate. Mult mai multe decât cele descrise, dar care nu ar interesa pe nimeni. Acum ne grăbim. Ne pasă tot mai puţin şi amintirile altuia nu ne privesc. Îţi doresc vizitatori şi comentarii de calitate.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Literatură, Vorbe, vorbe, vorbe... și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

43 de răspunsuri la Mi-a crescut cartoful.

  1. Drugwash zice:

    Aveam şi eu un cartof încolţit, dacă nu s-o fi uscat. Am tot zis că-i fac o groapă în grădină ca să-l salvez, dar unde mi-e gîndul de fiecare dată…? Acum stă să plouă. Iar uşa magaziei unde ţin săpăliga şi cazmaua stă să cadă; de fapt a sărit de cîteva ori din balamale şi e deschiolată de n-am curaj s-o mai deschid. Magazia e acum mai mult o amintire. La fel ca şi vremurile acelea din cîntec:
    „trec ţiganii, trec,
    se duc şi petrec;
    trec ţiganii, nu se mai opresc –
    doar ei se iubesc”

    Ar mai fi multe de spus, lucruri pe care cei tineri nu le-au văzut, nu le-au trăit, nu le-au simţit şi oricît de bine ar fi povestit, dintr-o carte nu poţi lua contact cu realitatea aceea decît în imaginaţie. Continuă, avem multe de ascultat, de adus aminte…

    Şi… mulţumesc. 😳

    • vax-albina zice:

      La început, tăntălaua de mine a pus o juma de cartof cu mugurii în sus şi o juma de cartof cu mugurii în jos. Nu ştiam dacă se transformă în rădăcină sau în tulpină. După ce nu a ieşit decât o găletuşă am citit pe net (mintea de pe urmă). Cartofii se pun cu mugurii în sus. Şi chiar pot fi puşi pe balcon.
      Am un cântec al ţiganilor. Ei despre ei. L-am ascultat interpretat de un taraf adevărat la emisiunea lui Dinescu. Nu am găsit decât o variantă mai vulgară. Îl pun aici şi dacă zici că nu se face o să-l şterg:

      • Drugwash zice:

        Prin ’87 îl cîntam în Piaţa Sîrbească (în parcul din faţa Tipografiei), cu audienţă din partea rromilor din Boldescu şi Bereasca. 😉 Versurile din clip sînt diferite, prea dulci faţă de ce-mi aduc eu aminte; probabil au fost multe variante transmise oral, cu modificări. Aici am tot căutat vulgaritatea dar n-am găsit-o – cred că ar trebui să-ţi reevaluezi standardele. 🙂

        La cum merge grădina mea cred că ar trebui să plantez şi eu pe hol în găleţi şi ghivece, altfel nu mai iese nimic în veci – numai melci, coropişniţe, pisici, păsări şi buruieni. Aseară am „înmormîntat” spre înviere cartoful acela şi a dat şi-o binefăcătoare ploaie chiar atunci, dar ce-o ieşi din pămîntul ăla nelucrat… Of, de n-ar fi unele lucruri aşa cum sînt!

  2. luciastroila zice:

    Cam asa imi aduc aminte si eu. La mine primul negru a fost o papusa goala care avea niste inele colorate in talie si cam atat… Verisoara mea mai mare, studenta fiind, cumparase doi, pereche. I-a despartit pentru mine. A fost singura mea papusa si cea mai iubita in consecinta. Si chinuita in acelasi timp. Tarziu l-am cunoscut pe unchiul Tom si coliba sa curata, apoi mi-a intrat in suflet Mammy cu tot cu kilograme si cu juponul de tafta rosie fosnitor. Acum sunt de-ai nostri. Saptamanile trecute am vazut unul sofer pe un taxi, ceea ce inseamna ca Bucurestiul nu-i e deloc strain. E de bine, zic eu.
    Cartofi in balcon nu am avut, sunt curioasa daca vor face tuberculi. Am avut anul trecut niste ardei iute de prin Congo care a stat verde si frumos pana prin decembrie. A si legat cativa ardei, desi a inflorit exact pe canicula si a pierdut o gramada de flori. Anul asta am capsuni, marar, busuioc, leustean, patrunjel, menta si cimbru. Daca ar creste in functie de dragostea cu care le masor in fiecare dimineata, acum as avea jungla in balcon! 🙂

    • vax-albina zice:

      Şi fata mea a avut păpuşa de care povesteşti. Era preferata ei. Văd că şi Roxana o ştie.
      Pe vremea mea păpuşile erau de cârpă şi doar Uta, prietena săsoaică din vecini, avea păpuşi adevărate. Era norocul ei că avea neamuri „sus”, adică în Germania Federală şi nu ştiam că ar trebui s-o urăsc pentru asta. Toate prostiile rasiste apar doar în capul adulţilor.
      Şi eu sunt curioasă cum va creşte cartoful. Poza e mai veche. Balconul meu are două constante: zorelele şi muşcatele (care au cam degerat iarna asta). În rest, mă joc şi experimentez.
      Adaug: ce frumos trebuie să miroasă pe balconul tău…

  3. Adriana zice:

    …e rândul meu să te întreb: sigur nu ai scris doar despre copilăria mea? Nu, sigur că nu, dar tare mi-am regăsit cuvintele în scrierea ta.Şi emoţiile, gândurile.Am tresărit şi m-am umplut de bine. Pentru că mi-e dor şi ştiu că poate nu am apreciat cum trebuie tot ce am primit atunci, tot ce ne-a format, ne-a îndrumat şi ne-a fost dăruit…firesc. Acum …e o spălare de creiere în masă şi le cam iese.Noi, lipsiţi de informaţia asta abundentă şi de peste tot, am rezistat cu mintea curată unor vremuri închise. Recenzia ta e una originală şi eşti asemeni dascălului acela ce-şi iubeşte meseria şi îl face pe elev să citească de drag, nu impus. Mulţumesc.Mi-ai făcut ziua bună. Ah, apropo…sunt total pe dinafară cu grădinăritul, dar tot învăţ eu. O plantă pe care să n-o mănânce câinii mei nu ştii?

    • vax-albina zice:

      Ai dreptate. Ce frumoasă era copilăria aceea fără griji. Fără TV şi informaţii care murdăresc orice. Acum, orice urmă de inocenţă e distrusă sistematic. Şi apoi ne mirăm că lumea a luat-o razna.
      Ce bine că animalele ne ţin mintea trează. Ne ajută să ne jucăm şi să copilărim cu ele. Nici nu contează ce grădinăreşti dacă le oferi un strop de bucurie în ciuda muncii tale. Tu faci şi ele desfac. Poate caţeii ştiu ce contează cu adevărat.

  4. Draga mea, mulţumesc mult de trimitere şi de recenzie. Aşa cum ai scris-o este perfectă. De multe ori când citesc mă fură şi pe mine amintirile. Eu am avut norocul să am părinţi deosebiţi, cum a fost şi Atticus pentru Scout şi Jem. Este adevărat că oricât de apropiaţi am fi fost, noi aveam o parte de lume care nu le era accesibilă. Mi-era şi mie groază de uşa pivniţei şi aveam chiar şi un ciudat pe stradă de care ne temeam, cu toate că ulterior ne-am dat seama că era doar foarte bolnav şi fără chef de viaţă, de aceea era mereu încruntat. Cât despre paralela pe care ai făcut-o cu conaţionalii noştri – aş fi vrut să aud mai multe asemenea păreri. În definitiv şi eu am văzut pe vremea copilăriei negrii doar la televizor şi am avut şi eu păpuşa aceea frumoasă negresă. Poate ne-am confruntat de mici cu probleme mai presus de înţelegerea unor copii. Eu am trăit alături de o majoritate maghiară într-un ţinut secuiesc. Copii fiind nu înţelegeam şi nu aveam aceleaşi probleme cu care s-au confruntat Scout şi Jem, dar am învăţat devreme că trebuie să evităm să vorbim despre diferite probleme şi au fost şi copiii care vorbeau urat şi nu vroiau să se joace cu noi pentru că nu ştiam limba maghiară. Acum eu o ştiu. Dar şi prietenii mei au învăţat româna 🙂 Era o vreme fericită când lumea era toată a noastră, cu tot ce era bun, cu tot ce era mai puţin bun, dar care era acceptat pentru că aşa ni se părea normal să fie, acolo am crescut. Una dintre cele mai dragi prietene din vremea copilăriei şi adolescenţei a fost de etnie rromă. Este frumoasă şi bună şi cunoscând-o pe ea mi-am dat seama că generalizările n-au nici un sens, că suntem buni sau răi, indiferent de rasă, naţie sau limbă vorbită. Am lipsit o vremea de pe blog, am fost într-o călătorie ce a culminat cu întâlnirea de 30 de ani de la liceu. Emoţii, amintiri şi melancolie sunt cele mai intense trăiri din perioada asta. Poate tocmai de aceea postarea ta a atins şi mai adânc o coardă în inima mea. Scrii frumos şi îmi place cum vezi lucrurile. Sunt incredibil de mândră ca am asemenea cititori, de o asemenea valoare. Mulţumesc,

    • vax-albina zice:

      Fiecare cu ciudatul propriu. Al nostru locuia în vecini şi urla teribil, din când în când. Părinţii ne puneau să-l ocolim, aiurea. Când am crescut l-am cunoscut mai bine căci mama lui era croitoreasă. Urletele se datorau meciurilor pe care le asculta la radio. Era doar un suporter pasionat, iar „societatea” îi condamna excesele. Îl chema Korczi (nu ştiu sigur cum se scrie) şi era ungur, dar nu asta deranja, se pare. Şi prietena mea de la elementară era ţigancă doar că eu credeam că ţigăncile sunt musai cu fuste lungi, înflorate. Acum înţeleg de ce părinţii nu mă prea lăsau s-o vizitez. Ea aducea cornete cu porumb fiert şi eu îi dădeam, în schimb, sandviciul meu.
      PS Cred că întâlnirea la 30 de ani „după” e cea mai reuşită. Se adună prieteni încă tineri şi totuşi realizaţi, cu amintirile vii. Nimic nu mai e cum părea în tinereţe. Cred că ai aflat deja.

      • beausergent zice:

        aveam şi noi, la bunici, un nebun al satului care. o dată, m-am trezit la câţiva metri de el, când mergeam spre păşune. de frică, am încercat să intru în casa pe lângă care treceam, dar era închis. nu ştiu de ce n-am fugit şi am rămas blocat, cu spatele proptit de canatul uşii, aşteptându-mă la tot ce poate fi mai rău. s-a apropiat de mine. avea în mână un ziar făcut sul. după cum mă aşteptam, a ridicat mâna cu ziarul asupra mea. continuarea a fost, însă, neaşteptată (cel puţin pentru mine, care eram familiarizat cu nebunii doar din bancuri). ţinând în continuare ziarul făcut sul deasupra mea, mi s-a adresat surâzător cu cuvintele: “Citiţi Scânteia Tineretului”. atât şi a plecat. eu am mai rămas, visător, o vreme în canatul acelei uşi, contemplând acelaşi peisaj, cu dealul, cerul, soarele, pomii, tufele, dar fără misteriosul personaj care se îndepărta în căutarea altor aventuri…

      • Da, asa e! Nimic nu e cum părea, dar unele lucruri sunt chiar mai bune decât mi-aş fi imaginat atunci. Cred că fac parte dintre cei fericiţi.

  5. Cuvânta zice:

    Zi-mi te rog cum ai plantat rosii in balcon. Mi-ar placea sa fac si eu la fel.

    • vax-albina zice:

      În primul an am luat o roşie cherry şi i-am pus miezul în pământ. Au crescut răsaduri şi le-am pus câte două în găletuşe. Au crescut de 2 metri înălţime. Acum e prea târziu pentru metoda de mai sus. Şi e mai laborioasă.
      Anul trecut mi-a luat fiul nişte răsaduri amărâte de la un Bricostore. Am eticheta. Le spune „roşii cocktail Somma„. Sper să reuşesc să inserez o poză. Merită. Cocuţa va aprecia. Poza urmează. Poate voi reuşi s-o redimensionez.
      Aşa arătau vara trecută, pe marea caniculă.
      rosii 2013

      • Cuvânta zice:

        Sa inteleg ca rosiile cocktail Somma s-ar preta mai bine in balcon, fata de rosiile clasice care cresc mult in inaltime? Caci azi am vazut niste rasaduri clasice si doamnele de la piata mi-au spus ca nu are sens sa-mi bat capul cu ele.

        • vax-albina zice:

          Toate cresc înalte. Care-i problema? Le pui un băţ şi le legi. Singurele care se fac tufă şi nu se ridică prea mult sunt aşa zisele „roşii ţigăneşti” (na, că iar ajungem la discriminare). Sunt mai acrişoare şi mai greu de găsit dacă stai ca mine, în casă şi doar dai indicaţii. Întreabă pe la piaţă.
          Roşiile Somma sunt roşii cherry şi fructifică toată vara.

  6. Cum ne regăsim, într-un fel sau altul, în povestirile despre copilărie! Și eu îi invidiam pe țiganii „corturari”, cum le ziceam noi. De fiecare dată când poposeau în localitatea mea pentru vreo două zile, fugeam de acasă și stăteam toată ziua printre ei. Mă fermeca traiul lor liber și micile cadouri pe care mi le făceau. Nu-mi păsa de bătaia pe care o primeam apoi de la mama.

    • vax-albina zice:

      Daaa. Asta este. Este de Fox.
      Pardon. M-a luat reclama pe sus şi nu m-am oprit după primele propoziţii. Mi-ai amintit că le spuneam „corturari”. De unde o fi apărut acum rasismul, habar nu am.

  7. Astept poza in care ne arati o tigaie in care ai rumenit cartofii recoltati din galetusa! 🙂
    Cat despre carte…spre rusine mea, n-am citit-o.Inca!

    • vax-albina zice:

      Promit poza.
      Ştii? Sunt cărţi perfecte unde nu poţi adăuga nimic. Asta nu e aşa. Mie mi-a trezit o groază de amintiri. Dacă ai chef s-o citeşti, îţi pot trimite PDF-ul.

  8. dagatha zice:

    Eu am ridichi și ceapă în balcon 😀 Se pune?
    A, și salată leșinată, plus un fir de mărar. Pințu’ a vrut să înțeleagă cum stau lucrurile cu agricultura…și după ce a muncit din greu cu o stropitoare în prima zi, a lăsat cultura în seama mea…

    • vax-albina zice:

      Se pune. Tot ce se papă, se pune. Ajută-l pe micuţ să semene câteva boabe de fasole şi sper că va fi impresionat de cât de repede cresc. Şi citeşte-i povestea cu „jack şi vrejul de fasole” ca să-l faci să viseze. 😉
      Bine ai venit.

      • dagatha zice:

        Oooo, deja e „fumat” vrejul de fasole. Am avut și fasole când avea vreo trei ani. Tot pentru că se făcea mare repede. Dar să știi că și ridichile au ieșit repede. Doar că el se plictisește și mai repede! 😆
        Mulțam de primire 😉

  9. abisurile zice:

    La mine n-au ieşit răsadurile. Anul trecut mi le-a dat o colegă, m-am trezit cu un „pet” tăiat spre vârf şi vreo 17 răsaduri fine într-un tren plin ochi. Aşa se petrec evenimentele semnificative, pe neprevăzute. Au ieşit roşii „cerise” o frumuseţe de mi-au invadat balconul. Singura problemă e că -s-au cam înmuiat spre sfârşit, cică nu trebuia să le mai ud „să sufere”. Anul acesta mi-am cumpărat lavandă, ditamai tufa. Atrage bondari şi albine care atrag la rândul lor pisica. Pisica are instinct şi instictul doare. Rău. Mai am şi ceva leuştean şi pătrunjel. Şi o frumuseţe de muşcate. E bine, când citesc pe balcon mă simt că pe vremea impresioniştilor în plin oraş. Eu nu pot fără plante şi animale, din copilărie mi se trage. De la bunica… Ştii tu …

    • vax-albina zice:

      Bunica ta ştia ce e important.
      Interesante idei despre roşii şi lavandă. Tot ce am aflat de pe net e că uleiul de lavandă alungă căpuşele dacă pui nişte dischete îmbibate în pantofii de excursie. Şi mai ştiam că muşcatele alungă ţânţarii. Iubesc muşcatele deşi nu le-am folosit ca leac. Şi o pup pe Simba.

  10. Bursucel zice:

    Recenzia asta a ta e plina de culoare și suflet. Am citit-o cu drag, să știi! 🙂
    Cât despre Cartof… he he… să crească pui frumoși și sănătoși, numai buni de… Nah, că nu-ș în ce fel de mâncare vrei să-i transformi! ❓

    • vax-albina zice:

      Mulţumesc,
      Cât despre cartof, mi-am amintit de un cântec pe care îl cântam în tabără, acum peste juma de secol, în sărăcia anilor 50:
      Cartofi prăjiţi, cartofi cu unt,
      Cartofi prăjiţi cu unt,
      Ah, ce buni sunt

      • Bursucel zice:

        Mmmm… ai spus cartofi cu unt și mi-am amintit de-o nebunie de cartofi cu unt, usturoi și busuioc… la coptor! 🙂

        • Drugwash zice:

          Şi cum tu n-ai cuptor… 🙄

          Eu acum exersez un alt cîntec, împreună cu un bun prieten de-al meu arab, pe nume Ashhali Salaam Danaam:
          ce fraier sînt, ce fraier sînt:
          am uitat ce-i ăla ‘unt’
          🙂

          • Bursucel zice:

            Lasă, Dragoș, mă fac eu mare! 😆
            Deja mi s-a urât de provizoratul caracteristic vieții de internist și mi-s pusă pe schimbări de decor. 😉

            • Drugwash zice:

              Ceea ce nu-i rău. 😉 Da’ am o mică nelămurire: dacă te faci mare înseamnă că din Bursucel te transformi în… Bursucoi? 😛 😆

              • Bursucel zice:

                În ton cu ziua de azi, zic cu mâna pe suflet că tot Bursucel o să rămân, oricât de mult aș crește, Dragoș. 🙂

                P.S. Măi, Copil mare, n-ar fi cazul să-i cerem scuze în cor gazdei noastre pentru șușptelile din colțul ăsta? 😉

              • vax-albina zice:

                Bursucel şi Drugwash,
                Sunteţi bineveniţi oricând şi mă bucur că pot asista la dialogul vostru. Mulţumesc frumos.

              • Drugwash zice:

                Săru’ mîna, Ruxandra! Ştiam eu că nu te superi dacă mai chibiţăm şi noi un pic. 🙂

                Vezi, Doiniţă, că aici sîntem între oameni buni? 😉 Şi mă bucur că ai să rămîi întotdeauna Bursucel no matter what. 🙂

  11. sultana zice:

    Eu nu mai am pe balcon nimic comestibil. Am incercat cu capsuni, dar cand am cumparat ghiveciul cu capsuni agatatoare aratau f bine, iar la mine s-au facut doar cateva de dimensiunea fragilor si gata. Asa ca am ramas la muscate si petunii, plus un cactus care imi infloreste superb in fiecare an.
    Mi-ai trezit si mie amintiri din copilarie. Parintii MEI erau afectuosi si apropiati, atat cat ii lasam eu, pentru ca la o varsta ne departam de parinti si avem mai mare incredere in „cea mai buna prietena” etc.Teribilismele varstei.
    Imi amintesc de partidele de sah cu tata, de cele de scrabble cu mama (care era experta in scrabble), de mama pregatindu-mi haine pentru carnaval, aprinzand focul dimineata si invelindu-ma, cantand (uneori, tot mai rar in ultima vreme apasata de griji) in bucatarie cat facea mancare, tata citindu-ne din lucrarile lui si cerandu-ne parerea, etc.
    Imi amintesc de excursiile la iarba verde din weekend pe dealul Gusteritei sau Curmatura, cu cateva sanviciuri si o patura, de excursiile prin Moldova, pe la manastiri, unde tata ne explica in biserica ce scria pe morminte in chirilica si noi nu aveam rabdare sa-l ascultam…sI CATE SI MAI CATE.. Frumoase amintiri.
    MULTUMESC

    • vax-albina zice:

      Cred că m-ai înţeles greşit. Nu este vorba despre amintirile despre părinţi, ci doar despre acea perioadă a primei copilării în comparaţie cu eroina cărţii. Ar fi trebut să detaliez pentru cei care nu au dat click pe linkul spre comentariile despre carte. (PS. Se pare că ai avut o copilărie luuungă rău. Scrabble a apărut foarte târziu.)
      Mulţumesc pentru interes.

  12. Pingback: Într-un suflet de copil… | Poteci de dor

  13. vax-albina zice:

    Pentru mine şi pentru cei care vor ajunge, cândva, la această postare. Nu despre carte, despre copilărie.
    AICI

  14. Kadia zice:

    Vai, ce frumos a crescut! Eu ma chinui sa cresc un cartof dulce, patata ii mai zice. Mi-a incoltit in bucatarie, niste lujeri rosii asa de frumosi incat n-am rezistat si i-am pus in pamant, dar acum nu mai vor sa creasca. Poate caldura din ultimele zile sa le mai dea un pic de ghes.

    • vax-albina zice:

      Poza e depăşită de realitate. Am doi cartofi acum şi sunt plini de frunze (care nu contează, de fapt). Am citit pe net ca atunci cand face floare poate fi cules. Stau si pândesc să inflorească.
      Trebuie să crească şi al tău. Poate cei dulci sunt mai pretenţioşi. Va avea frunze roşii? Interesant de urmărit.

  15. Pingback: Între întrebare şi răspuns… o viaţă | Poteci de dor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s