Mi-a crescut cartoful.

Hei. Nu vă speriaţi. E pe bune. Vedeţi poza. Şi nu, nu e morcov. Ăla creşte altora, acum, după alegerile euro-vax. Să fie la ei, acolo.
Mie chiar mi-a crescut cartoful de când nu v-am mai scris. După ce, trei ani de zile, am crescut roşii pe balcon, admirându-le în fiecare dimineaţă, numărându-le şi măncându-le cu jenă milă, acum am trecut pe cartofi. Ideea e a lui Drugwash şi, cum aveam in găleată nişte cartofi incolţiţi (carevasăzică fără chimicale), am pus două bucăţi în găletuşe. O să vă ţin la curent.
În rest, mai nimic. Citesc pentru clubul Bibliotecii Deva. Pentru Roxana. Cum să ucizi o pasăre cântătoare. Harper Lee.
Din păcate mă opresc des. Plus că nu vreau să mă uit la film ca să-mi fie mai uşor. Plus plus că nu pot concura cu toate comentariile deştepte pe blogul căruia i-am dat anterior linkul. Citiţi-l, vă rog. Eu rămân cu ale mele.
Partea întâi a volumului a fost o încântare. Scout era croită pe tiparul meu. Sau invers. Mi-am amintit de vremea copilăriei. Eram băieţoasă, curioasă, ciudată şi totuşi receptivă. La nivelul meu. Fără fiţe.
Nu aveam un bau-bau dar aveam uşa pivniţei de sub poarta casei vecinilor. Treceam în goană pe lângă ea căci părea locuită de fiinţe periculoase.
Iar părinţii NU erau prietenii copiilor. Nici în cartea menţionată, nici pe vremea mea. Nu era ca acum, când odrasla dirijează adulţii. Dacă nu eram de acord cu cele impuse, aşa precum Scout, nu aveam nimic de făcut. Doar în gând. Nesemnificativ. Ei aveau lumea lor în care nu eram acceptaţi şi nici măcar nu ştiam că am putea fi. Noi o aveam pe a noastră.
Petrecerile lor, cântecele lor, glumele lor, pe toate le auzeam doar în treacăt, în drumul inevitabil (aveam şi noi metodele noastre) spre baie 😉 . Noi eram doar copiii (cumva) suportaţi. O anexă a familiei în care tatăl era şeful. Vă sună cunoscut? Verificau notele, dădeau indicaţii, dar nu ne ajutau. Poate nu aveau timp. Poate nu ştiau cum. Nici prea afectuoşi nu păreau. Poate se abţineau, căci, în acele timpuri, decenţa sentimentelor era obligatorie. Singurul gest de afecţiune pe care îl făcea tatăl meu era la culcare, când ne infoia, bătând, pernele de puf cu care dormeam.
Adaug şi părerea mea despre rasism. Nu din cartea lui Harper Lee. De la mine.
Noi nu aveam negri. Doar ţigani. Ţigani muncitori şi cu simţul valorii de neam. Deci „aveam”, nu „avem”. Ţiganii erau cei care spoiau tingiri, făceau inele de argint, schimbau haine vechi cu vase noi. Şi tot aşa. Treceau pe străzi în căruţele lor cu coviltir, neapărat cu o căldare atârnând şi cu un căţel legat în spate. Îi invidiam. Îmi imaginam că stau prin locuri în care eu nu voi putea ajunge. Şi acum cred.
Prima negresă de care-mi amintesc era o prinţesă de Tombuctu dintr-o carte primită ca premiu. Mi se părea teribil de frumoasă.
Primul negru de care am aflat era erou de roman. Zău că nu găsesc, acum, cartea. Promit să completez când voi reuşi. In cartea Savvy (autor necunoscut , încă) era vorba despre prietenia dintre un copil alb, bogat şi un pui de negru orfan, sărac. Iubesc şi acum acea carte. Îi reţin fraze, idei şi morala. Prietenia era posibilă.
Primul negru adevărat, în piele şi oase, m-a vizitat acasă prin 70 împreună cu prietena lui, adică prietena mea. Vecinii au fost bucuroşi să dea mâna cu el. Nimic asemănător cu acele conflicte din carte pe care nu le pot înţelege. Scuze.
Iartă-mă Roxana dacă te-am dezamăgit. Nu mă pricep la recenzii. Pentru mine a fost o nespusă bucurie să citesc cartea propusă de tine la clubul de lectură. Mi-am amintit lucruri pe care le-am crezut uitate. Mult mai multe decât cele descrise, dar care nu ar interesa pe nimeni. Acum ne grăbim. Ne pasă tot mai puţin şi amintirile altuia nu ne privesc. Îţi doresc vizitatori şi comentarii de calitate.