Fetelor, dragelor. Mărimea contează.

un homme et une femmeToate ideile mele originale au fost scrise pe blog acum un an sau doi. Asta e.
Vreţi ceva comun, o chestie pe care o ştim toţi, dar nu o aplicăm?
Haideţi să plecăm de la titlu…
Nu ştiu dacă ne gândim la acelaşi lucru. Să vă povestesc ce am păţit azi.
Am trimis o vecină tânără, cu doi copii, deci presupus gospodină, ca să-mi cumpere cele necesare pentru o zacuscă comandată. Pe baza sprijinului reciproc :wink:. Ghiciţi ce mi-a adus persoana: nişte vinete aspectuoase, dar imense. Nişte ardei kapia idem. Mi-am amintit şi de buticarul din zonă care aduce cartofi de mărimea unui pantof (nu-mi vine nici un alt criteriu de comparaţie).
Helou, fetelor.
Vinetele mari sunt pline de seminţe. Nu cumpărăm forma şi aspectul, cumpărăm conţinutul. Legumele imense sunt pline de chimicale. Cartofii mari vă scutesc de a curăţa mai mult, dar nu sunt sănătoşi.
Credeam că toate femeile ştiu aceste reguli. M-am înşelat de câteva ori.
Nu vă supăraţi voi, cititorii mei permanenţi. Am pus un titlu incitant ca postarea să fie citită şi de fetele care sunt mai puţin gospodine. Ştiţi voi de ce.
Acum fac zacuscă de cuvinte aşteptând să se răcească cea reală.
Şi dacă tot îmi propun să captez interesul tinerelor prin titlu, le mai spun: da, mărimea contează. Şi a buzelor, şi a sânilor, şi a fustei. Dar nu aşa cum credeţi voi. Sunteţi tinere şi frumoase şi aşa, naturale fiind. Nu cred că bărbaţii vă apreciază după dimensiuni.  Iar dacă vă updataţi  fizicul e clar că vreţi să atrageţi un anume gen de bărbaţi. Îi veţi avea doar pentru scurt timp căci va apărea o tânără mai dotată. Asta vreţi?
Şi ştiu că mama v-a spus aceleaşi chestii. Sau nu. Am o dilemă. Cum poate ajunge o fetiţă dulce şi cuminte o fiinţă nimfomană, interesată doar de imaginea proprie şi de propriile satisfacţii?
Frumuseţea trece. Informaţia  rămâne. Mi se pare oribilă o babă cu sâni perfecţi. Aşa vreţi să fiţi? Silicoanele nu împiedică bătrâneţea. Doar o maschează.
Sunt de partea voastră. Chiar dacă meritaţi sau nu. Fiecare fată, fiecare femeie are motivele ei.
Eu vă invit să ascultaţi muzică, să vedeţi filme, să citiţi cărţi. Prin gusturile voastre, prin discuţii cu partenerul şi nu prin aspectul trecător veţi găsi perechea potrivită. Sau nu. Dacă nu, veţi deveni independente fără regrete. Până la urmă în spatele oricărui bărbat există o femeie. Nu v-ar plăcea să dirijaţi bărbaţii prin idei şi nu prin hormoni?
Sfat: Lăsaţi televizorul închis.
Nu-mi spuneţi că sunt doar o babă trăită în comunism cu regulile lui de moralitate. Tot n-o să vă cred.
Relaxaţi-vă fetelor. Iubirea există chiar dacă nu ştiţi să faceţi piaţa.
Cum nu vă pot demonstra afirmaţia de mai sus, vă pun doar două cântece din vestitul  „Un bărbat şi o femeie” al lui Lelouch. Din 1966. Iubirea adevărată e frumoasă. Căutaţi filmul.
Aceasta e melodia mea preferată, pe care o fredonez uneori:

Iar următoarea e melodia care se repetă obsedant în film. Superbă:

Mesajul meu: iubiţi şi, eventual, învăţaţi să faceţi zacuscă. Renunţaţi la falsuri. Toate se leagă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Aiureli, Pe vremea mea, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la Fetelor, dragelor. Mărimea contează.

  1. 1. nu tot ce-i mare e şi bun (siliconul sau cartoful, după caz)
    2. Mi-am amintit că monsieur al meu avea drept criteriu de a alege castraveţii după mărime. Bunică-mea nu-i oprea decât pentru seminţe pe cei mari aşa că n-am înţeles niciodată de ce el ar vrea castraveţi mari cu seminţe cât dovleacul.
    3. Unde-i butonul de share pe facebook?…lucrurile interesante trebuie share-uire.

  2. Drugwash zice:

    Cică dragostea trece prin stomac. Aşa o fi. Da’ mi-ai făcut o poftă de zacuscă de numa! Din păcate, n-are cine să-mi facă – maică-mea n-a primit darul gătitului de la ursitoare, mătuşă-mea e vai de ea, abia-şi duce zilele iar alte gospodine nu roiesc în jurul meu la distanţă tangibilă.

    Cu mărimea ai perfectă dreptate. Şi crezi că le pasă? Nu, n-au să asculte, nu acum la vîrsta fluturilor şi a altor chestii care zboară şi cred ele că se şi mănîncă. Societatea condusă de politică şi media trebuie să creadă că cel mai nou e cel mai bun, cel mai mare e cel mai bun, cel mai frumos şi lucios e cel mai bun şi aşa mai departe. De fapt, (aproape) nimeni nu mai trăieşte cu gîndul la viitorul îndepărtat, cu planuri pe termen lung, ci doar pentru ziua de azi şi eventual mîine. Carpe diem e cuvîntul de ordine. De aici decurge tot restul.

    Şi-am rămas cu gîndu’ la zacuscă… 🙂

    • vax-albina zice:

      Gândul la zacuscă poate fi potolit. Eu fac des în cantităţi mici. Vrei să-ţi trimit?
      PS. Deşi o zacuscă gustată e, cu siguranţă, mai puţin bună ca cea imaginată.

      • Vladen zice:

        Exact asa filozofa si motanul Matroskin! 😛 Alt sfat al motanului este ca un sandvis cu salam gusta muuuult mai bine daca e mancat cu salamul direct pe limba si nu cu painea. Pe testate, distinsul motan are dreptate!

      • Drugwash zice:

        Cînd a făcut casa, taică-meu a bătut un piron zdravăn în peretele de la răsărit şi mi-a spus ca acolo să-mi agăţ poftele de fiecare dată cînd ele îmi depăşesc posibilităţile. L-am ascultat întocmai, căci altfel nu era chip şi acum sînt deja dresat. Îţi mulţumesc pentru intenţie, ştiu că e infinit mai serioasă decît gluma mea de mai sus. 🙂

        • vax-albina zice:

          Ai mei au avut (inconştient, posibil) o altă metodă. După geamul bufetului din bucătărie era o listă cu datorii. Privind-o nu mai aveam curajul să cer.

          • Drugwash zice:

            Ai mei nu se oboseau să pună pe hîrtie în văzul tuturor, căci discuţiile despre datorii erau zilnice, omniprezente precum Telejurnalul de seară. Cunoşteam pe dinafară ritualul zilelor de salariu. Şi cîte puşculiţe goale am călcat în picioare de ciudă, după ce ei îmi cereau economiile şi „uitau” să mi le restituie…

            Sărăcia mi-e în sînge, la paritate cu globulele albe şi – ca şi ele – îmi ridică imunitatea la pofte şi dorinţe mai lungi decît mi-e plapuma. N-aş putea fi altfel nici dacă aş vrea. C’est la vie – c’est ma vie.

  3. Vladen zice:

    Pai si eu zic ca primul lucru pe care-l uiti despre un partener de discutie este modul cum arata. Oricat de urata fizic ar fi o femeie (includ malformatiile vizibile), daca e desteapta si interesanta nu-i mai observi aspectul din momentul in care deschida gura, ba chiar devine fermecatoare. Inversul e si el valabil, am avut prilejul sa vorbesc cu femei care erau frumoase de-mi taiau rasuflarea, mi se muiau picioarele si nu mai puteam gandi, dar care dupa ce au deschis gura au spart vraja instant. Pana la urma ce este de dorit si ce mi-as sfatui feciorul, este o femeie cu care sa vrei sa imbatranesti fiindca stii ca si peste 60 de ani va avea ceva interesant si nou a-ti spune. Batranetea e boala care se ia (daca ai noroc si nu mori inainte), frumusetea se duce (la ambele sexe) si e important sa fii langa o femeie care sa poata trece peste faptul ca esti mos si ai artrita pe motiv ca e mai desteapta de atat, nu o fosta zana.
    Cat despre legume, eu am facut mult timp parte din categoria care le lua „MARI” ca sa fie aratoase si sa nu fiu certat de doamnele din familie. Asta fiindca initial, cand eram pusti, eram certat ca le iau flescaite sau ca-mi vand doamnele porcariile mie, pe motiv ca nu ma pricep. Evident am inceput sa le iau cat mai mari si perfecte ca in carti (chestie care nu mi-a atras ropote de aplauze, evident :P). Am inceput sa invat cum sa le aleg cand m-am apucat sa gatesc. Sotia mea era bolnava si nu putea gati si eu am realizat ingrozit ca nu eram deloc atat de versatil si priceput cum credeam ca as fi. Habar nu aveam ce trebuia facut in casa in afara de hranit motanul. Am avut niste rateuri rasunatoare. Am fost penibil, nepriceput si inca mor de jena. Bine ca a ramas casa pe picioare. Ma si mir ca m-a mai suportat atunci sotia cand a constatat ce bou sunt. Asa ca m-am apucat sa invat. Acum am vreo cateva categorii de legume la care ma pricep si eu le aleg, chiar la fel de bine femeile din familie. Sunt foarte mandru si extrem de satisfacut (desi, din pacate, nimeni nu cade pe spate de noile mele dexteritati :P). Inca mai am o groaza de invatat. Dar ma gandesc ca nici femeile nu se nasc cu gena de „ales legume”, poate dansa nu se pricepea si trebuie invatata. Bucataria e treaba grea in opinia mea si cu mult de citit. Eu as fi mai ingaduitor cu dansa (colegi de suferinta, deh :D).

    • vax-albina zice:

      Eşti grozav şi cu o sinceritate năucitoare. Cred că soţia e fericită. De fapt, sunt sigură. Ţi-am citit reţetele şi ţi-am admirat pozele cu chestii gustoase. Eşti unic.

      • Vladen zice:

        Multumesc frumos, dar sa stiti ca n-am nici un merit, pe motiv ca nici prin cap nu mi-ar trece sa incerc sa mint cu ceva atat de evident. Singurele persoane care probabil m-ar crede daca m-as da mare cu veleitatile mele de gospodar ar fi pustoaicele foarte tinere si cam atat… Restul, femeile la parerea carora chiar as tine, fie ar face misto de mine intre ele, fie le-ar fi mila aceea mamoasa pe care o au multe femei cand vad un barbat aratand ce poate el in stil „uite mama pot fara maini”. Mama mi-a atras atentia asupra chestiei asteia cand eram adolescent (si evident, aveam genul asta de tendinte) si inca de atunci am constatat ca nu vreau sa fiu vreodata in postura in care sa fiu tratat cu condescendenta. Prefer sa fiu considerat prost si sa fiu invatat/educat. In plus, cand te dai mare nu mai poti intreba, iar eu am nevoie sa intreb :).
        Pai da, acelea sunt diversele incercari. Imi place sa testez feluri de mancare care au ceva aventuros in ele (pentru mine aventuros, adica sa mi se para mie complicate). Muraturile de exemplu. Prima data cand le-am facut am asudat o zi intreaga, dar a meritat fiecare moment :). E calmant si placut precum chimia, doar ca rezultatul e si frumos si mancabil. Chiar imi place. Ce urasc din inima este pusul rufelor in masina de spalat daca trebuie sa ma ocup eu de selectia hainelor (daca-s alese n-am probleme sa le bag si apas butonul). Alta treaba „de femeie” care ma aduce la stadiu de plans e calcatul. Nu pot sub nici o forma sa nu las indoituri pe camasi sau tricouri. Asa ca am renuntat. Daca nu le calca altcineva, macar sunt sifonate omogen :D.

        • vax-albina zice:

          Asta cu aventura gătitului îmi aminteşte de fiul meu (acum de 40+) care stând el singurel după şcoală s-a gândit să gătească ceva. A luat cartea de bucate şi a ales cel mai ciudat nume de prajitură – „işlifang”. Asta a fost prima lui încercare…

    • Drugwash zice:

      Sînt complet de acord cu gazda noastră: eşti o persoană extraordinară. Mi-aş dori ca toţi prietenii mei să fie aşa sinceri şi direcţi ca tine, cu acelaşi umor şi acelaşi realism. 🙂

      O dată în viaţă am reuşit să pun şi eu murături şi cînd au fost gata (după perioada de „pătrundere”), după ce le-am ronţăit, eu şi un amic ne luam din mînă unul-altuia borcanul cu zeamă (oţet) şi dădeam pe gît. Au fost… minunate! 😀

      Întotdeauna am fost de părere că e bine să ştii cîte ceva din orice domeniu cu care te-ai intersectat în viaţă, măcar pentru cultura generală dacă nu ca să poţi rezolva rapid o problemă fără a fi nevoit să plăteşti o avere ori să aştepţi cu zilele. 😉

      Şi am o mare bucurie sufletească, pentru faptul că odată, în copilărie-adolescenţă (nu mai ştiu, din păcate, ce vîrstă aveam), am reuşit să fac un tort complet, blat de cacao şi cremă de vanilie, din care i-am dus bunicii să guste şi s-a minunat, necrezînd că am fost eu în stare să fac aşa ceva. Ea a fost minunea familiei din partea mamei (mamă care n-a moştenit absolut nimic în materie de talent culinar) şi aprecierea pe care am primit-o din partea ei a fost una dintre puţinele dăţi cînd am simţit că într-adevăr am o utilitate în lumea asta. Norocul meu că am învăţat de la ea copil fiind, altfel aş fi murit de foame stînd singur cuc aici în casa asta…

      • Vladen zice:

        Mai, doamnele ne educa sa fim asa cum suntem si eu am intalnit numai doamne extraordinare :). Daaa, muraturile sunt ceva divin, merita fiecare secunda de zdroaba. De cand le-am facut pe primele n-am ratat un an, doar am marit numarul de borcane. Ultimii castraveti acrii si gogosari marinati i-a trecut nevasta mea fraudulos frontiera din romania ca sa am cum pune. Ma intreb ce mutra ar fi avut vamesul sa vada ce are in valiza :D.
        Ohohoho, tort! Si eu fac! Nu stiu cat de gustoase sunt (ca nu pun gura pe ele si eu tot pentru doamne fac), dar ma chinui sa le fac aspectoase macar :D. Nici mama mea nu a gatit niciodata in viata ei! 🙂

        • Drugwash zice:

          Ei da, avem măcar satisfacţia că facem ceva cu propriile mîini. 🙂 Aş vrea să fac mult mai multe, dar nu am posibilităţile materiale, din păcate. Măcar de-aş reuşi să fac vin la toamnă din puţinii struguri din grădină, că anul trecut s-au făcut doar din cei albi şi i-au mîncat graurii pe toţi. Cred că sînt unul dintre cei mai ghinionişti oameni de pe planetă şi nu glumesc deloc. O fi un motiv pentru asta…?

          • Vladen zice:

            De ce? Eu m-as simti flatat sa imi aprecieze graurii productia, pe bune :). Mi se pare asa… natural si cinstit. Si graurii, ar fi ai mei. Ce e drept eu si hranesc tot ce traieste in jurul meu ca ii consider cumva apartinandu-mi o data ce-mi cresc in curte (deformare slava probabil 😀 ). Acum nu zic, inteleg ce nasol e fara vin, pe de alta parte cred ca daca as remarca ca n-am ce face si am ramas fara obiectul pasiunii, as folosi chestia asta fie in scop caritabil (adica sa ma simt bine ca hranesc populati defavorizata de grauri), fie, mult mai probabil, in scop combativ, adica as incepe o cruciada Yusupov vs. Grauri. Ar fi ceva Don Quixotian foarte potrivit mie :D. Si prezentand interes sporit pentru vecini (vezi? alta categorie defavorizata facuta fericita! :D).

            • Drugwash zice:

              Pe undeva ştiu că ai dreptate. Aş fi putut sta cu prăjina în mînă, alungînd păsările, dar n-am făcut-o fiindcă undeva în adîncul sufletului nici nu aveam chef de cules strugurii aceia albi (nu iese vin bun din ei) şi m-am gîndit că e mai bine să las păsările cerului să se hrănească decît să se usuce pe unde erau agăţaţi. Şi chiar m-am simţit bine că am fost de folos unor fiinţe aflate în nevoie. Şi nu, nu am pretenţii de proprietate asupra păsărilor, nimeni nu ar trebui să aibă vreodată, fiindcă ele au fost create pentru a defini însăşi ideea de libertate totală.

              Oare de ce noi oamenii nu facem la fel şi între noi, mă întreb…?

              • Vladen zice:

                Facem, problema este ca noi vrem sa apartinem, nu suntem fortati sa fim ai cuiva.

              • Drugwash zice:

                Întrebarea a fost ambiguă, mă refeream la a ne ajuta unul pe altul doar aşa, de dragul de a face bine, fără a aştepta recompense…

                Despre a aparţine şi a poseda, aici e mult mai complicată discuţia. Din timpuri imemoriale ni s-au impus reguli pentru a nu ne înmulţi haotic precum iepurii, însă cu timpul, regulile astea au evoluat în certificate de posesie şi au adus multă durere sufletească.

  4. sorin zice:

    E adevărat că femeile apreciază bărbaţii care ştiu să facă zacuscă, să pună murături, să aleagă corect legumele. Dar să nu fim pudibonzi, http://www.220.ro/faze-tari/Marimea-Conteaza/FcM6wKjzlE/ .

    • vax-albina zice:

      Afirmaţia ta, nu linkul, mi-a amintit un banc primit prin mail:
      Emanciparea femeii este o PROSTIE!
      Locul ei e in bucătărie… picior peste picior, cu un pahar de vin în mână, privindu-şi soţul cum găteşte cina!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s