Un ciot.

colegi de odinioara

colegi de odinioară

Îmi place cum atenţionează wikipedia „acest articol este un ciot„. Mă simt obligată să spun la fel. Singurul motiv pentru care l-am scris este acela că Diana şi Dan m-au făcut să-mi amintesc de doi dintre foştii colegi de liceu. Prieteni buni. Şi pe care nu i-am văzut de mulţi, mulţi ani şi pe care s-ar putea să nu-i mai văd niciodată.
Şi tot datorită Dianei şi lui Dan, inclusiv a comentariilor la postarea lor, mi-am amintit că ziua de naştere a unuia dintre ei a fost ieri, pe 28 mai, iar a celuilalt pe 24 mai. Numele lor au importanţă doar pentru mine. Ce ţi-e şi cu memoria ascunsă, care răsare aiurea la o vorbă a cuiva.
Cum de am păstrat aceste date fără ajutorul unor agende moderne? Habar nu am. Sper să fie sănătoşi acolo unde sunt şi să se bucure de viaţă mulţi ani.
Las acest text ca dovadă că mi-am amintit de ei şi că, încă, nu m-am sclerozat. Poate îl vor citi cândva.
Le urez tot binele şi aş vrea să le pun un cântec în amintirea tinereţii trecute. Dificil moment. Sunt cântece care, ascultate acum multă vreme, dar puse acum, ar da naştere la interpretări. Iar la vârsta noastră ar putea creşte tensiunea.
Aşa că mă limitez la a posta un videoclip al unui cântec celebru odată, ca niciodată. Pe baza melodiei, noi, liceenii de la Lazăr – Sibiu, am compus cuvintele cu care ne-am despărţit de şcoală şi de profesori, pe rând, cântând pe la casele lor. E melodia ce aminteşte apelul de seară, al stingerii care va urma. Fără tristeţe, vă rog. Eram tineri şi eram fericiţi că intrăm în viaţa adevărată.


Voi vă mai amintiţi ultima zi de liceu? Voi reţineţi date importante ale vieţii prin care treceţi? Cum şi de ce…
PS. Puteți ajuta acest ciot (zic şi eu – gen Wikipedia) prin completarea lui  😳  cu amintiri personale.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Aiureli, Pe vremea mea, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la Un ciot.

  1. Irina zice:

    Din păcate, de liceu nu prea mă leagă amintiri plăcute. Sau poate rețin eu din viață mai mult ce nu mi-a plăcut. :). Pentru mine, perioada cea mai frumoasă au fost anii de facultate. Dar duși au fost și nu se mai întorc :(. În general, rețin ce m-a impresionat neplăcut, am o adevărată vocație pentru asta.

  2. sultana zice:

    Era obiceiul sa ne colindam profesorii la sfarsitul clasei a XII-a. Dadeam navala toti in curte, in gradina, in casa, cantam, (inclusiv gaudeamus desi nu eram inca studenti), radeam tot de prin farfurii si plecam la urmatorul. Apoi.. mi-a venit si mie randul sa-i primesc. Amintiri placute.

  3. Mirela zice:

    Si intreg Aliotmanul se impiedica de el ? 🙂

  4. Cuvânta zice:

    Of, ce melodie rascolitoare…

  5. Minunat! As trimite printre cuvinte si putin din aerul acelui burg… Dar poate ca cel de acum nu seamana cu cel de care amintesti.

  6. abisurile zice:

    Ultima zi de liceu? Cum sa nu o tin minte? Gaudeamus , uniforme rupte, creta pe banci, larimi, rasete, flori calcate in picioare, nostalgii, promisiuni, „sigur ne vom revedea”,…

  7. albescu zice:

    Poate ca cele mai frumoase amintiri le avem din liceu, in functie de timpul scurs de la terminarea lui pentru ca memoria filtreaza amintirile si le retine pe cel placute, sau le reconfigureaza pe cele neplacute. Fac o paranteza, in timp ce efectuam stagiu militar (am facut cele sase luni la trupa, printre soldati cu patru clase si sub comanda unor sergenti idioti) imi blestemam zilele, astazi imi aduc aminte cu oarecare placere de acele clipe!
    Revin! imi aduc aminte ca la sfarsitul liceului, impreuna cu inca vreo patru camarazi si prieteni am facut o excursie cu corturile pe valea Lotrioarei. Dupa doua sau trei zile a fost cumplit, a plouat asa cum ploua la munte, a fost frig, ne-a intrat apa in corturi, ce mai, o catastrofa! Asa ca am hotarat sa plecam, am aruncat mancarea care o mai aveam si ne-am facut bagajele. A doua zi de dimineata, surpriza, o vreme de vis cu un soare cald si sclipitor, cu pasarele ciripind vesel, ce mai o atmosfera de vis! Ne-am hotarat sa mai ramanem sa profitam de o asa vreme splendida. Numai ca pe la pranz ne-a lovit o foame de lup, am inceput sa cautam mancarea pe care am aruncat-o sau cu ce ne putea hrani padurea. Imi aduc aminte si acum cum pe o bucata de paine umeda gasita pe o cetina, colectam untul aruncat prin copaci si lipit de niste frunze… Acuma realizez ca a fost probabil prima lectie despre rabdare pe care ne-a dat-o Natura!

  8. Am fost in „echipa” Lotrioara (tin minte aproape tot) Fotografia care insoteste articolul m-a facut sa-mi dau seama unde eram si unde suntem. Nu poti sa nu ai regrete. Din pacate timpul curge implacabil intr-o singura directie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s