Pe vremea mea. Eu, mama.

Trebuie sa vă povestesc. Mai ales vouă, mame tinere, pline de stresuri.
Nu voi epuiza subiectul în această postare. Restul va urma în curând.
Am născut primul copil după aproape două zile de chin. Era prima sarcină, prima naştere. Doctorul (pe care îl abordasem cu ajutorul altui doctor L.W., căci năşteam la Sibiu) era plecat în vacanţă. A venit cu greu, după ce a instruit asistentele ce injecţii să-mi mai facă ca să mă chinuie şi mi-a scos copilul cu forcepsul. Noroc că era doctor bun. A fost băiat.
Al doilea copil l-am născut după patru ani, atât îmi era de frică. L-am născut tot la Sibiu, oraşul părinţilor şi al socrilor, ca să nu stresez tatăl copiilor cu chinurile mele. L-am expulzat foarte rapid asistată doar de două moaşe. A fost fată.
Ce vreau să vă spun?
Nu exista ecograf, epidurală şi nici internet. Habar nu aveam ce avea să se întâmple cu mine. Nici mama şi nici soacra nu mi-au explicat nimic. Uf. Am mai scris undeva.
Momentul naşterii fiind depăşit, nu ştiam ce trebuie să fac. Erau scutece de finet şi aveam o poză într-o carte de medicina familiei despre cum se infăşază un sugar. M-a ajutat şi mama la început. Aşa i-am crescut. Cu informaţii din puţinele cărţi care existau. Să vi le enumăr: o carte de medicină a familiei cu un capitol despre sugari, copii mici şi bolile lor, o carte de puericultură din care nu înţelegeam nimic şi o carte despre ce şi cum trebuie să mănânce copilul, ultima  fiind cu reţete şi idei grozave  de hrană pentru bebeluşi, fără a necesita mixer şi alte dispozitive.
Pentru fetiţă, în baia-bucătărie fierbeam zilnic cele 9 sticle pentru laptele Similac şi scutecele rămase din ziua anterioară. Nici măcar nu ştiam că există maşini pentru asemenea operaţii.
Băiatul a fost crescut câteva luni la socri, cu ajutorul lui madam Pantin, căci eu aveam examene. Era hrănit cu lapte de mamă cumpărat de la o săsoaică, tânără, frumoasă şi blondă. Cănd l-am adus în august acasă, la cam şapte luni ştia să răspundă la trei întrebări. Ştia cum îl cheamă şi arăta spre el atunci când era întrebat, ştia unde e lumina şi arăta spre bec şi ştia că „doamne doamne” e pe pereţi. În casa socrilor pereţii erau tapetaţi cu icoane. Problema a apărut în mica noastră garsonieră închiriată, căci, atunci cînd era întrebat unde-i „doamne doamne”, el arăta spre singurul tablou pe care îl aveam, tablou din lemn primit de la naşi şi care reprezenta o barză…
Şi l-am legănat. Aproape trei ani, seară de seară. Am zis că nu voi repeta greşeala cu fetiţa. Am repetat-o. Peste trei ani de plimbat, legănat şi cântat. Îi cântam fetei tot repertoriul meu, ajungeam de disperare şi la cantece de petrecere sau din studenţie. De fetiţă, ziua, câteva luni, a avut grijă Teta. O austriacă de peste 85 de ani, super deşteaptă, curată şi gospodină pe care am găsit-o prin ziarul german al acelor vremuri.  Nu ştia româneşte, dar era o persoană deosebită şi de încredere. A învăţat fetiţa să râdă hohotind la ea cu glasul ei dogit. A tratat-o după regulile ei în caz de boală. A hrănit-o cu ce credea ea că e mai bine.  Am pierdut-o pe Teta în iarna grea din 86, cred, când transportul era anulat şi când nu aveam cum să ne deplasăm ca s-o luăm la noi.
Nu-mi pare rău că mi-a fost greu. Mi s-a părut doar o nouă încercare a vieţii.
Să continuăm:
Copiilor, mici fiind, stăteam seara, după serviciu şi alte treburi casnice, şi le citeam poveşti ca să adoarmă. Tatăl lor era mereu plecat în lungi „delegaţii”. Bunicii erau la Sibiu. Eu munceam iar copiii erau zilnic la creşă sau la grădiniţă. Deci le citeam. Ştiţi care era satisfacţia lor cea mai mare, normal că potrivită vârstei? Pândeau să vadă când adorm eu citind şi mă trezeau brusc. Cum citeam dormind, când mă dezmeticeam habar nu mai aveam unde am ajuns cu cititul. Se distrau teribil. Joacă de copii. Mai aveam un obicei in acele vremuri: îi scărpinam în cap ca să adoarmă. Stăteam între paturile lor şi îi mângâiam pe cap. O mână colo, o mână dincolo. Fără bone.
Acum sarcina pare o stare nefirească a organismului. Şi nu este adevărat. Acum se iau n-şpe mii de precauţii şi e greşit. Acum exista o groază de sfaturi stupide în presă şi pe internet.  Controale, doctori, pastile. Hellou. Relaxaţi-vă. Sarcina şi naşterea sunt uşoare şi fireşti faţă de ce urmează DUPĂ.
Veţi citi despre cum am crescut copiii, dacă vă interesează, în postarea următoare. Unde vă voi spune şi despre cărţile după care m-am ghidat. Pe lângă faptul că am învăţat din literatură cum trebuie să fie o mamă, şi aici nu-i uit pe Coşbuc, pe Sadoveanu sau pe Gorki, l-am citit pe Makarenko şi, elevă fiind, m-a marcat (deşi, pe atunci, nu aveam nici o intenţie de a fi mamă). Destul acum. Cărţile cele mai importante, cu citate, în postarea viitoare. Noi să fim sănătoşi.
Aveţi copii? Iar dacă doar sunteţi copil, indiferent de vârstă, vă gândiţi că poate i-a fost greu mamei? Faceţi ceva ca s-o răsplătiţi sau vă gândiţi doar la replica din filmul „Ghici cine vine la cină” unde se spune că nu suntem datori celor care ne-au crescut ci doar celor pe care îi creştem?
P.S. Copiii mei sunt cei mai minunaţi copii. Ieri, azi, mâine şi totdeauna.