Pe vremea mea. Eu, mama.

Trebuie sa vă povestesc. Mai ales vouă, mame tinere, pline de stresuri.
Nu voi epuiza subiectul în această postare. Restul va urma în curând.
Am născut primul copil după aproape două zile de chin. Era prima sarcină, prima naştere. Doctorul (pe care îl abordasem cu ajutorul altui doctor L.W., căci năşteam la Sibiu) era plecat în vacanţă. A venit cu greu, după ce a instruit asistentele ce injecţii să-mi mai facă ca să mă chinuie şi mi-a scos copilul cu forcepsul. Noroc că era doctor bun. A fost băiat.
Al doilea copil l-am născut după patru ani, atât îmi era de frică. L-am născut tot la Sibiu, oraşul părinţilor şi al socrilor, ca să nu stresez tatăl copiilor cu chinurile mele. L-am expulzat foarte rapid asistată doar de două moaşe. A fost fată.
Ce vreau să vă spun?
Nu exista ecograf, epidurală şi nici internet. Habar nu aveam ce avea să se întâmple cu mine. Nici mama şi nici soacra nu mi-au explicat nimic. Uf. Am mai scris undeva.
Momentul naşterii fiind depăşit, nu ştiam ce trebuie să fac. Erau scutece de finet şi aveam o poză într-o carte de medicina familiei despre cum se infăşază un sugar. M-a ajutat şi mama la început. Aşa i-am crescut. Cu informaţii din puţinele cărţi care existau. Să vi le enumăr: o carte de medicină a familiei cu un capitol despre sugari, copii mici şi bolile lor, o carte de puericultură din care nu înţelegeam nimic şi o carte despre ce şi cum trebuie să mănânce copilul, ultima  fiind cu reţete şi idei grozave  de hrană pentru bebeluşi, fără a necesita mixer şi alte dispozitive.
Pentru fetiţă, în baia-bucătărie fierbeam zilnic cele 9 sticle pentru laptele Similac şi scutecele rămase din ziua anterioară. Nici măcar nu ştiam că există maşini pentru asemenea operaţii.
Băiatul a fost crescut câteva luni la socri, cu ajutorul lui madam Pantin, căci eu aveam examene. Era hrănit cu lapte de mamă cumpărat de la o săsoaică, tânără, frumoasă şi blondă. Cănd l-am adus în august acasă, la cam şapte luni ştia să răspundă la trei întrebări. Ştia cum îl cheamă şi arăta spre el atunci când era întrebat, ştia unde e lumina şi arăta spre bec şi ştia că „doamne doamne” e pe pereţi. În casa socrilor pereţii erau tapetaţi cu icoane. Problema a apărut în mica noastră garsonieră închiriată, căci, atunci cînd era întrebat unde-i „doamne doamne”, el arăta spre singurul tablou pe care îl aveam, tablou din lemn primit de la naşi şi care reprezenta o barză…
Şi l-am legănat. Aproape trei ani, seară de seară. Am zis că nu voi repeta greşeala cu fetiţa. Am repetat-o. Peste trei ani de plimbat, legănat şi cântat. Îi cântam fetei tot repertoriul meu, ajungeam de disperare şi la cantece de petrecere sau din studenţie. De fetiţă, ziua, câteva luni, a avut grijă Teta. O austriacă de peste 85 de ani, super deşteaptă, curată şi gospodină pe care am găsit-o prin ziarul german al acelor vremuri.  Nu ştia româneşte, dar era o persoană deosebită şi de încredere. A învăţat fetiţa să râdă hohotind la ea cu glasul ei dogit. A tratat-o după regulile ei în caz de boală. A hrănit-o cu ce credea ea că e mai bine.  Am pierdut-o pe Teta în iarna grea din 86, cred, când transportul era anulat şi când nu aveam cum să ne deplasăm ca s-o luăm la noi.
Nu-mi pare rău că mi-a fost greu. Mi s-a părut doar o nouă încercare a vieţii.
Să continuăm:
Copiilor, mici fiind, stăteam seara, după serviciu şi alte treburi casnice, şi le citeam poveşti ca să adoarmă. Tatăl lor era mereu plecat în lungi „delegaţii”. Bunicii erau la Sibiu. Eu munceam iar copiii erau zilnic la creşă sau la grădiniţă. Deci le citeam. Ştiţi care era satisfacţia lor cea mai mare, normal că potrivită vârstei? Pândeau să vadă când adorm eu citind şi mă trezeau brusc. Cum citeam dormind, când mă dezmeticeam habar nu mai aveam unde am ajuns cu cititul. Se distrau teribil. Joacă de copii. Mai aveam un obicei in acele vremuri: îi scărpinam în cap ca să adoarmă. Stăteam între paturile lor şi îi mângâiam pe cap. O mână colo, o mână dincolo. Fără bone.
Acum sarcina pare o stare nefirească a organismului. Şi nu este adevărat. Acum se iau n-şpe mii de precauţii şi e greşit. Acum exista o groază de sfaturi stupide în presă şi pe internet.  Controale, doctori, pastile. Hellou. Relaxaţi-vă. Sarcina şi naşterea sunt uşoare şi fireşti faţă de ce urmează DUPĂ.
Veţi citi despre cum am crescut copiii, dacă vă interesează, în postarea următoare. Unde vă voi spune şi despre cărţile după care m-am ghidat. Pe lângă faptul că am învăţat din literatură cum trebuie să fie o mamă, şi aici nu-i uit pe Coşbuc, pe Sadoveanu sau pe Gorki, l-am citit pe Makarenko şi, elevă fiind, m-a marcat (deşi, pe atunci, nu aveam nici o intenţie de a fi mamă). Destul acum. Cărţile cele mai importante, cu citate, în postarea viitoare. Noi să fim sănătoşi.
Aveţi copii? Iar dacă doar sunteţi copil, indiferent de vârstă, vă gândiţi că poate i-a fost greu mamei? Faceţi ceva ca s-o răsplătiţi sau vă gândiţi doar la replica din filmul „Ghici cine vine la cină” unde se spune că nu suntem datori celor care ne-au crescut ci doar celor pe care îi creştem?
P.S. Copiii mei sunt cei mai minunaţi copii. Ieri, azi, mâine şi totdeauna.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Pe vremea mea, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Pe vremea mea. Eu, mama.

  1. concursoman zice:

    Mi se pare mie sau invatau mai repede vorbitul, cei mici, fata de cei mici din ziua de azi?

  2. Mirela zice:

    Am ras cu foc pe alocuri, de exemplu la asemanarea dintre doamne-doamne si barza…. care nu e chiar nepotrivita, daca te gandesti bine ! 🙂
    Ma mai gandeam ca unii au fost datori si celor care i-au crescut si celor pe care i-au crescut… si in acest mod simplu se pare ca altii nu vor fi niciodata datori nimanui :D. Logic, nu ? Da, voi sa fiti sanatosi… si noi pe langa voi.

  3. Astfel de rânduri nu pot fi comentate în vreun fel. Poate doar atât : ferice de copiii cărora le-aţi fost mamă !

    • vax-albina zice:

      Dragilor,
      Multumesc pentru atentia acordata.
      E subiectiva relatarea. De exemplu nu am povestit despre viciul meu: fumatul. Am fumat (putin) pe cand eram insarcinata, fumez si acum. Ioana nu m-ar crede. Iar textele cum ca fumatul strica nu le cred: copiii au facut facultate la stat si nu au fost deloc prin spitale.

  4. doua fete, cezariene la amandoua din motiv de bazin incompatibil, am sperat la nastere normala pana ultima clipa, n-a fost sa fie. (si, evident, recuperarea n-a fost niciodata completa). crescute dupa „mama si copilul” a sotilor capraru, fara alt ajutor decat cresa/camin (am fi putut cere ajutorul bunicilor, dar n-am vrut. bone n-am gasit. asa ca am lucrat amandoi in ture si am plecat separat in concedii – un parinte cu doi copii – pana au intrat fetele la scoala.) alaptate cat au vrut. fara leganat pe picioare (cand le apuca urlatul noaptea le imbracam si iesem cu ele la plimbare pana adormeau). n-am luat vitamine &comp in timpul sarcinii, dar am fost foarte atenta la alimentatie. (cate un ecograf la fiecare, is nascute dupa 90). cea mare a vorbit repede si impecabil, cea mica abia pe la 3 ani se facea inteleasa de cei care nu erau ai casei. citit povesti. cantat. plimbat. luate cu noi peste tot. munte. cort. concerte in aer liber. terase cu bere 😀

    • vax-albina zice:

      O familie fericita. Multumesc ca mi-ai impartasit din ale vietii voastre. Chestia cu vitaminele a fost idem si la mine. Chestia cu cortul am ratat-o. Nu stiu cum e cu leganatul pe picioare. Eu ma plimbam cu cupilu’ in brate prin camera pana amorteam.

  5. abisurile zice:

    Ca de obiciei, minunate franturi de viata minunat redate. Citindu-le m-am gandit la o chestie pe care am vazut-o aseara la TV , aici, la francezi si care m-a cam scos din pepeni : o mama singura cu un copil. Castiga in jur de 1100 euro si platea la chirie 700. Ceea ce ii ramanea era doar pentru mancare. SI se plangea asteptand de la stat o locuinta sociala. Situatia mi s-a parut identica cu a cea traita in copilarie zi de zi. Dar nimeni nu cerea de stat, si daca cerea nu ar fi primit. Cati n-am crescut „la gramada” cinsi/sase in patruzeci de metri patrati? Dar de, aici nu se practica efortul …

  6. Drugwash zice:

    Aş putea sta aşa ore şi ore, tot n-aş găsi cuvintele potrivite… Am să mă limitez la a-ţi mulţumi pentru faptul că împărtăşeşti experienţa de viaţă celor tineri care „pun botul” la tîmpeniile din vest, crescînd roboţi în loc de copii. Instinctul nu poate fi înlocuit de aşa-zişii specialişti, plătiţi pentru a favoriza o naţie în detrimentul alteia. Şi cîţi copii s-au născut cu deficienţe şi malformaţii, din cauza „medicamentelor şi vaccinurilor-minune”…

    • vax-albina zice:

      Ai foarte multa dreptate. Unii asculta de simtul comun, alti se sperie aiurea. Chiar azi am vorbit cu un tata care nu-i mai da copilului decat carne (?) de peste. Exageram in precautiile pe care le luam si uitam ca organismul uman stie singur sa se autoregleze. Sa accepte sau sa respinga. Si il blocam cu pastile atunci cand reactioneaza.
      Totusi, tu trebuie sa ramai poetul sensibil pe care astept sa-l citesc in volum si trebuie sa uiti fleacurile astea.

      • Drugwash zice:

        Ai perfectă dreptate, organismul ştie singur ce are de făcut şi ne spune şi nouă, însă sîntem surzi şi orbi la semnele lui, îl chinuim cu chimicale şi otrăvuri. Să ştii că eu de cînd sînt singur, am învăţat să-l ascult şi mi-e tare bine.

        Ah, fleacurile dau savoare vieţii, în ele stă fericirea şi vai! atît de mulţi le trec cu vederea şi apoi se plîng de tristeţe şi singurătate. Iar sensibilitatea îşi alege singură muza, nu vreau să-i interzic absolut nimic, căci eu n-o guvernez pe ea, ci ea pe mine.

        Singurul meu volum este şi va fi cel de megabiţi ocupaţi aici, cît va exista platforma. Dă-i copy/paste/print, nu am pus şi nici nu voi pune vreodată restricţii. 😉

  7. arakelian zice:

    Cu cat omul e mai rational, cu cat glasul naturaletii, instinctualitatii, firescului sunt mai vagi. Cu cat inaintam mai mult in civilizatie, in comoditate, depindem de masini, cu atat uitam ca omul este un animal deplin reusit al naturii, varful de specie al vietuitoarelor, creatia perfecta a lui Dumnezeu.
    Ne incredem in vaccinuri inventate de 50 ani, nu mai avem incredere in naturaletea dezvoltarii imunitare din ultimile sute de ani. Ne infofolim cu manusi si caciuli si 25 -28 grade, si racim la primul pupat cu vecinul.

    Si astea se altereaza cu anii. Cu anii trecuti. La 20 ani ma jucam cu bebe-le verisoarei si aveam grija de el fix cum simteam, ca un copil, cum imi aduceam aminte de copilarie. La 30 ani, la sf sarcinii aveam citite 3-4 carti. Norocul meu ca una a fost o carte franceza, care a scris pagini intregi despre naturalete, instinctualitate, si am renuntat la celelalte. Norocul meu ca am ajuns INTAMPLATOR pe mana unui ginecolog pe acelasi concept: ecografii – „tine-ti banii doamna, 2 ajung, mai facem una cand sunteti in travaliu la spital”, vitamine calciu fier? mi-a alocat un sfert de ora de nutritie! , sistem imunitar slabit? : limonada cu miere, etc.

    Uneori ma intreb daca asta e evolutie. Uneori sunt convinsa este involutie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s