Dumitru Stăniloae. Amintiri subiective.

În fiecare zi de 16 noiembrie eu îmi amintesc de ziua de naştere a părintelui Stăniloae.
L-am cunoscut în 1971 şi l-am vizitat adesea. Pe el şi pe soţia lui. La început stăteau într-un apartament încălzit cu lemne din curtea bisericii bulgare, apoi s-au mutat într-o garsonieră de pe strada care acum îi poartă numele. A fost cel mai bun suflet pe care l-am cunoscut. Nu vedea răul. Nu vreau să înţelegeţi că nu îl accepta. Pur şi simplu vedea doar partea bună a lumii. Nu observa că mulţi încearcă să profite pe seama lui şi al renumelui pe care îl avea şi ajuta pe oricine. Nu am cuvintele potrivite ca să îl descriu şi voi scrie doar câteva frânturi din amintirile pe care le am cu parintele Dumitru şi cu soţia lui, Mărioara. Ei mi-au iubit şi botezat fetiţa (care s-a născut în ziua în care părintele a primit primul titlu de „Doctor Honoris Causa „, la universitatea din Tesalonic), ei mi-au sprijinit şi iubit băiatul  şi voi rămâne veşnic recunoscătoare sorţii care m-a dus spre ei.
O să pară că încerc să mă laud, dat fiind că voi povesti doar despre cele trăite de mine.
Am fost la ei atunci când îmi era bine. Am fost la ei atunci când mi-a fost greu. Au avut mereu o vorbă de încurajare.
Am fost la ei atunci când le-a fost greu şi am fost atunci când le-a fost bine.
Am fost la ei de zile de Crăciun când mica garsonieră era plină de lume care stătea inclusiv în coridorul din faţa uşii. Toţi colindau şi pentru toţi avea părintele o vorbă bună, de mulţumire.
Am fost la ei atunci, după 90, când părintele Dumitru Stăniloae a fost propus ca academician. Nu a fost uşor pentru el să accepte. Veniseră unii de la GDS ca să-l convingă să  refuze titlul. Era nedumerit şi îndoit dacă aceia aveau dreptate. L-am încurajat să accepte numirea căci aceasta se datora valorii lui şi nu timpurilor şi politicii trecătoare. Am  fost chiar să-i plătesc cotizaţia de câteva ori şi mă bucur că nu a renunţat, deşi au apărut articole critice în o parte din presa vremii.
Am fost la ei atunci, în 84 cred, când au aflat că fata lor şi nepotul au rămas în Germania. Erau disperaţi şi m-a durut sufletul pentru ei. Au rămas răvăşiţi de gestul acesteia, motivat doar în parte. S-au simţit părăsiţi.
Erau primii cărora le cumpăram o juma de chil de căpşuni primăvara devreme şi mă laud (of) că le-am dus chiar ciorbă caldă (pentru ea, când era bolnavă) şi tocană de oaie (pentru el, de poftă) mergând  cu oalele în plasă, cu tramvaiul.
Am fost la ei atunci când părintele era necăjit că nu se mai găseau peniţe. El dăruia stilourile primite şi voia să scrie cu peniţa. Am reuşit să fac rost de câţiva pumni de peniţe de la o librarie sătească unde nu se vânduseră şi m-am bucurat de bucuria lui.
Am fost la ei când parintele scria. Nimic nu îl putea opri. Chiar dacă participa la discuţie, gândurile îi zburau tot la cele scrise. Ne vorbea doar despre ceea ce vrea să explice sau să dovedească şi abia de auzea răspunsurile noastre stupide.
Am fost la ei atunci când părintele avea probleme cu genele care îi intrau în ochi. Ca să poată continua să scrie îşi trăgea în sus pleoapele, lipindu-le  cu leucoplast. Îl admiram pentru voinţa lui, pentru puterea lui de muncă. Îl iubeam ca pe un sfânt.
Am fost la ei atunci când, uneori, erau bolnavi. După fiecare post pe care îl ţineau cu tărie şi în care mâncau cartofi cu un strop de ulei sau cu un pic de margarină mă chemau să le aduc un anume medicament, căci trecerea de la post la dulce le deranja un pic stomacul.
Am fost la ei atunci când au avut probleme cu primaria şi m-au rugat să le depun o cerere. Vezi aici: https://zorele.wordpress.com/2010/08/19/necazurile-parintelui-staniloae-lasat-aproape-singur-la-batranete/
Am fost la ei atunci când părintele ne-a cerut să îi facem o ştampilă cu numele lui pentru a putea înregistra multele cărţi valoroase din biblioteca lui ce trebuiau să fie donate după moartea lui. Am reuşit cu greu căci pe atunci nu se faceau ştampile pe toate drumurile.
Am fost la ei atunci când începuseră alţii să aibă grija gospodăriei lor. La început „fina”, apoi măicuţa Filoteia şi sora ei geamănă care acum sunt la o mănăstire de lângă Braşov.
Am fost la ei atunci când soţia lui a plecat din lumea asta şi încă îmi amintesc nefericirea şi deruta părintelui rămas singur.
Am fost la el ori de câte ori a fost internat. Întâi la Caritas înainte de 80 şi am fost fericită că am fost singura care a reuşit să intre (peste gard) şi să-l viziteze, apoi, cândva, la Elias, înainte de 96, unde l-am bucurat cu o felie de pepene, apoi la Fundeni ca o ultimă oprire pe lumea asta. I-am strâns mâna de rămas bun cu o zi inainte de despărţirea totală şi am încercat să-l încurajez şi să glumesc. A avut acelaşi zâmbet îngăduitor pe care l-am văzut deseori şi care nu ştiu sigur ce însemna. Poate îmi va explica cândva. Poate ne vom reîntâlni.

Iubirea de Dumnezeu, iubirea între oameni şi importanţa persoanei – acestea cred că sunt reperele vieţii şi credinţei părintelui Dumitru Stăniloae, considerat  cel mai mare teolog ortodox al secolului XX.

PS. Da. Băieţelul din poză e fiul meu. Cam prin 1975.