Pe vremea mea. Şefii.

Desktopul meu bătrân nu face faţă căldurii. Mi se blochează când mi-e lumea mai dragă. Şi doar când citesc sau scriu ceva care mi se pare important. Sper să reuşim, destopul şi cu mine să vă spun despre şefii pe care i-am avut.
Întâi a fost IPA. Cu şefi deştepţi ca ing.  Sandu Lazăr. La soft cu mat. Dan Dobrescu. La teletransmisie cu ing. Lavinia Nica. Era primul meu loc de muncă şi eram foarte mândră de el. Şi de mine. Când ieşeam la chioşcul din faţa clădirii mă făleam cumva cu halatul alb şi cu ecusonul pe care scria „matematician”. Nu am fost o studentă de excepţie, dar nici nu am copiat ca alţii. Singura dorinţă pe care am avut-o la terminarea facultăţii a fost să o mai fac o dată. Cu mintea clară de la sfârşit. Nu s-ar fi putut. Doar in vis, chiar şi acum, mai am de dat examene. Revenim. Şefii erau adevăraţi formatori de specialişti. Te tratau cu indulgenţă, apreciere sau respect, te ajutau când greşeai, te înţelegeau când aveai probleme cu copiii bolnavi, te împrumutau cu bani până la leafă, etc.etc. Nici o amintire urâtă nu mi s-a păstrat din acea perioadă. Eram nepregătită în domeniul computerelor, manualele erau puţine, dar şefii ştiau ce vor şi cum să-ţi ceară. Cum erau puţine calculatoare in Bucureşti lucram deseori noaptea şi ziua aţipeam pe mese fără ca nimeni să se supere. Am învăţat acolo cât pentru o viaţă. Am facut şi lucruri noi, dar ştiţi, pentru soft nu se dădeau certificate de invenţii sau inovaţii. În general vorbind. Aveam sesiuni de comunicări obligatorii dacă voiai să devii cercetător, aveam şedinţe de avizări de lucrări de unde aveai ce să înveţi. Chiar şi din greşeli. Pe lângă şeful de proiect care îşi prezenta lucrarea exista un avocat pro şi un avocat contra, cel care găsea punctele slabe. Şefii nu aveau avantaje deosebite. Munceau alături de noi.
Cum ajunsesem să fac lucruri interesante pentru institutul armatei, cu un oarece spor la leafă am zis să mă mut direct în institutul acela de cercetări, cu spor mărit. Şi alţii au vrut-o aşa că am cunoscut un alt şef. Era pe atunci locotenent colonel. Acum e general şi îşi merită toate gradele câştigate. Nicolae Irimie. Un om absolut deosebit de care eram uşor îndrăgostită, în limitele bunului simţ. Ştia tot. Zilnic trecea de două ori prin compartimente şi se oprea la masa fiecăruia. Ştia ce ai făcut, ce n-ai făcut şi trebuia să rezolvi, ştia ce tu nu ştiai şi te proteja. Toţi erau deştepţi acolo. Mai greu mi-a fost la început, pe 25 august 1979. Din cauza uniformei confundam ofiţerii între ei. În prima mea zi tocmai fuseseră ridicaţi în grad (cu ocazia zilei de 23 august) unii dintre colegi şi deveniseră maiori. Era un fel de petrecere şi a fost vai de mine şi de dialogurile mele. Le începeam cu un individ, le terminam cu altul. PMC eram puţini aşa că aici nu am avut probleme. Dar şefii, tot respectul. Eu tot cu softul, şeful direct era cu partea inginerească. Munceam şi ne chinuiam cu componente abia apărute ca să le facem să devină un calculator. A meritat, pentru mine. Păream, cred, usor excentrică, eram o persoană neglijentă la aspect, fumam mult, beam căni cu nechezol şi ronţăiam bomboane de mentă ca să câştig timp, pierdeam uneori autobuzul special de la ora 6 dimineaţa, dar treaba mergea. Şefii erau suficient de deştepţi ca să te folosească pe tine şi ceea ce ştiai. Te promovau atunci când îţi venea rândul şi îţi dădeau prime atunci când se putea. (Din prima primă, în 79, mi-am luat un ceas care functionează şi azi.) Am avut de-a face cu şefi importanţi şi cu probleme soft serioase. Am ramas civil căci nu mă tenta cariera.  Îmi amintesc însă că atunci nu puteai ajunge colonel doar când spunea cineva. Cea mai grea treaptă era cea de la locotenent-colonel la colonel. Îţi trebuia funcţia corespunzătoare şi aveai de trecut o groază de examene. Sau unul singur – cel de doctorat. Dar omul şi funcţia erau respectate. Pe merit, nu pe vorbe. A trebuit să plec de la institut pe motive de familie. Am părăsit cercetarea.
Aşa. Continuăm cu şefi neghiobi.
Am avut şefi fricoşi care aşteptau indicaţii de sus, am avut şefi proşti care se dădeau deştepţi şi care  scriau „a-ţi făcut” sau „a-ţi greşit”. Erau doar nişte amărâţi care căutau să fie în atenţia şefilor mai mari.  Şefii cei mari, aidoma celor mici. Vai de ei.
În 96 am cunoscut un alt fel de şef. Posibil specialist in domeniul lui era cel mai infect individ. Ca şef al unui corp de specialişti nu avea viziune pentru ceilalţi şi avea doar interese personale. Plin de el şi de rolul lui în conducerea acelui corp a facut astfel ca după opt ani să schimbe statutul corpului de experţi  pentru a ramâne tot el pe post de preşedinte. Şi aşa a rămas până când moartea l-a cules. Recent. Totul era la bunul lui plac. Salariile si primele de concediu le stabilea singur după docilitatea salariatului. Inclusiv după alte criterii, chestii despre care se vorbea pe la colţuri. Cum acolo, în acel corp se tineau examene de acces la calitatea de membru, în 99 am participat la o exagerare a tuturor normelor de activitate. S-au imprimat atunci subiectele de concurs şi unii ca mine, mai puţin lingăi, am fost puşi să capsăm subiectele. Făcusem bătături în palmă. Nu aveam voie să ieşim din încăpere căci la uşă ne păzea şoferul acelui preşedinte, şeful despre care vă vorbesc. Şofer cu pistol. Totul ca nu cumva să dăm cuiva vre-un subiect sau vre-o rezolvare. Le dădea doar el, şeful, pe mii de euro şi nu cred că greşesc. Când s-a terminat mascarada cu subiectele pentru concurs mi-am dat demisia. Ca salariat făcusem o groază de fleacuri ca, de exemplu, în local, căci nu aveam acces la internet, un site pentru  acel corp. Frumos. Greu, în Frontpage-ul acelor vremuri. Făcusem şi alte programe. Am crezut că dându-mi demisia îi va păsa acelui şef. Nu i-a păsat. Ne-am descurcat un timp din câştigul fetei care, deşi studentă, a lăsat şcoala pe locul doi pentru a câştiga bani. Înţelegeţi acum de ce mi-aş da viaţa pentru ea? (oricum mi-aş da viaţa pentru copiii mei, dar unii oameni au nevoie de motive) M-a salvat. M-aş fi îmbolnăvit în acea atmosferă jegoasă.
Şi acum? Există un individ care se proclamă ca Şef al statului. Deşi nu îl vreau. Mulţi alţii ca mine. Nu ştiu cum să reacţionez. Nu ştiu care va fi soluţia, dar pentru mine el nu va mai fi preşedinte. Va fi doar o paiaţă trasă de sforile din vest. O slugă a altor şefi. Şefi de şefi. Nu-i pot respecta. Iar fără respect va fi o jale.

PS. Mă credeţi dacă vă spun că încă nu am deschis radioul sau TV-ul? Nici măcar nu ştiu ce mai sper.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Pe vremea mea, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Pe vremea mea. Şefii.

  1. simplyeating zice:

    Nu stiam ca a murit. Nu pot sa ii zic decat „Dumnezeu sa-l taxeze adecvat, la cat si-a batut joc de oameni”.

  2. Drugwash zice:

    Interesantă muncă ai avut, mi-aduce oarecum aminte de mătuşă-mea. Oare mai există cercetare în România…? Adică alta decît „hai să vedem ce taxe le mai putem pune în cîrcă fraierilor”.

    Apropo de şefi, se practică metoda Lăpuşneanu: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. În funcţie de interese, se adaugă diverse adjective sau adverbe. 🙄

    Cît despre P.S.: poate o să mai dau drumu’ la TV doar cînd oi auzi că a crăpat Pămîntu-n două. „Poate”, am spus! 😈

    • vax-albina zice:

      Multumesc pentru vizită. M-am bucurat să descopăr un blog absolut deosebit pe care abia aştept să-l citesc în întregime.
      Pe post de mătuşă virtuală. Cu hachiţe.

      • Drugwash zice:

        Te aştept oricînd, cu plăcere. Numai că, pe alocuri, va trebui să ai la îndemînă fondul de ten, să acopere roşeaţa din obraji. 😳 Am zis de-acum, să n-ai surprize. 😉

        Am citit pe-aici dimineaţă, în loc să dorm, că mi-a pierit somnu’ după cîteva poveşti frumoase. Ar trebui mult mai multe, zic eu, poate copiii ăştia care se ridică acum vor afla că (şi ce) era bine, odată, prin ţara noastră.

        De hachiţe nu mi-e teamă – prefer sinceritatea decît zîmbete de colo pînă colo á la Jeffrey Franks, şi-apoi zvîc! cuţitu-n inimă. 😎

  3. arakelian zice:

    ai avut norocul cu asa sefi, si ca i-ai apreciat.
    Eu nu pot spune acelasi lucru, am avut tot felul de sefi. Unii de care imi aduc aminte cu drag. Mai amuzant, as spune, ca am avut sefe ( putine) dar deosebite.

    Ce mi-a atras atentia este modul de lucru. La 6 autobuz sa ajungi la munca.. noaptea la munca… sambata atunci era zi lucratoare …. brrrr, si cand aud vecinele mele (casnice) ca se plang ca nu au timp…..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s