Defilările mele şi alte manifestări asemenea.

Abia aştept să îmbătrânesc mai mult. Se zice că pe cât creşte vârsta, pe atât îţi aminteşti mai multe lucruri din copilarie. Abia aştept. Nu pun şi scleroza la socoteală.
Deocamdată îmi amintesc doar vag de defilările la care asistam pe când eram mică. Erau care alegorice ale intreprinderilor din Sibiu ca „7 Noiembrie” – ciorapi, „Victoria” – napolitane şi dulciuri, „Libertatea” – textile. Stăteam şi ne holbam. De 1 Mai ajungeam apoi, cu tramvaiul, în Dumbravă şi părinţii se întâlneau cu prietenii lor. Se cumpărau mici, bere şi se stătea pe pături în timp ce formaţii artistice se produceau pe mici tribune în pădure. Erau scrâncioburi montate şi erau „pe gratis”. Muzica era de calitate şi nu existau manele şi seminţe de floarea soarelui.
În liceu imi amintesc că am fost aleasă alături de alti elevi studioşi din Sibiu să deschidem o defilare (cred că era de 23 august). Trebuia să purtăm tablourile conducătorilor acelor vremuri. (Recunosc că am fost mândră că m-au ales). Eu l-am cărat pe Bodnăraş. Cred că-mi amintesc defilarea doar pentru că ramele tablourilor erau foarte grele şi ne-au cocoşat.
Poza acestei postări  e luată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/File:Defilare_23_August.jpg#file şi persoana cu ochelari şi tablou chiar seamănă cu mine. Nu ştiu dacă îl cară pe Bodnăraş. În fine.
Urmatoarea acţiune de care-mi amintesc a fost în studenţie, la vizita lui Nixon. Ne-au ţinut înţepeniţi cu orele până să treacă coloana. Şi eu aveam pantofi noi. După eveniment abia mai puteam să merg. Norocul meu a fost că am avut colegi buni. Inclusiv doi sirieni ei fiind printre primii studenţi străini care învăţau în România. Bschara şi Amin. Şi toţi colegii şi-au scos pantofii ca eu să pot merge desculţă fără să-mi fie ruşine. Alte vremuri, când era ruşinos să umbli desculţ. Mai bine mă opresc cu comparaţia zilelor de atunci cu cele de azi. Efectul acelei zile: m-am bronzat cumplit pe jum’ate de faţă şi doar pe o mână căci aşa bătea soarele. Am fost distracţia colegilor la cursuri.
Pe când lucram la institutul unde am fost repartizată am fost la primirea lui Brejnev, dar îmi amintesc doar oprirea de după, la o terasă cu bere.
Am lucrat, apoi, vreo şapte ani la un institut care nu ieşea la defilari. Acolo a fost lumea mea preferată şi acolo am lucrat cu şefi deştepţi.
Obosită, m-am mutat la un rahat de trust care avea centru de calcul, cu singura calitate că era foarte aproape de casă şi copiii mei puteau veni să facă lecţiile sau să programeze în Basic. Erau şi aici tot felul de acţiuni prin care oamenii muncii să facă cu mâna, fericiţi, conducătorului iubit. La început mergeam, făceam prezenţa şi o uşcheam. Cu greu, căci zonele erau păzite. Aveam scandal a doua zi şi nimic altceva nu se întâmpla. Până când m-au tăiat de tot de pe lista de participanţi şi susţinători ai regimului. Mă certasem la biroul personal cu o persoană cu obraji şi nas roşu care se băgase în discuţia mea. Habar nu aveam că tipul era securistul întreprinderii. Fraieră, fraieră. M-au chemat directorii, m-au atenţionat că omul voia să fiu dată afară şi că trebuie să am grijă de cum mă port. Cam atât. Am rămas, dar nu am mai fost trecută pe listele celor de mergeau la mitinguri şi primiri ca să nu vadă securistul numele meu. Am „suferit” după cum vă imaginaţi.
P.S. Cei care se plâng că au fost forţaţi să iasă la manifestari, vă mint. Au ieşit că le-a plăcut să fie supuşi, au ieşit vrând să facă carieră (sic). Sunt frustraţii şi complexaţii de astăzi.  Eu nu mi-am lasat copiii mici singuri, duminica, când grădiniţele erau închise, nici de Paşte sau de Crăciun când eram obligaţi să fim la muncă, doar ca să am un dosar bun. Undeva în dosar chiar scrie „Serbează Paştele catolic”. Eu nu il serbam , teta care avea grijă de fetiţă, austriacă, nu a vrut să vină în acea duminica. Asta e.
P.P.S. Restul e istorie.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Pe vremea mea, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Defilările mele şi alte manifestări asemenea.

  1. Dana zice:

    Eu una am fost dusa de nas. Nu mi s-a spus niciodata ca defilarile erau pentru carieristi. Mi se vindeau drept „rare spectacole” ale caror actori erau alesi pe mustata. Mustata mea era de multe ori calcata in picioare de volume imense de alte mustati cu prioritate. Din aceasta cauza defilarile n-au prea reusit sa ma apuce. Spre imensul meu regret.

  2. albescu zice:

    Defilarile aveau ceva bun. Te miscai, faceai sport deci era bine. Asta nu era cel mai rau. Mai rau erau adunarile cu discursuri aranjate. Nu stiu ce simteau cei care citeau discursuri deja scrise de altii, dar va pot povesti ce simteam eu care le scriam. Nu pentru Congrese ale PCR ci pentru Congrese ale UTC ca sa nu credeti ca exagerez. Astazi se face mare tapaj pentru plagiat, adica pentru reproducerea textelor altora. Au existat momente in care au existat insi care au citi texte care nu le apartineau. Deci plagiat nerusinat! Mai mult! Imi aduc aminte ca datorita faptului ca in cuvantarea tov NC aparuse niste idei interesante cel care contribuise la redactarea textului in ultima clipa a introdus o fraza pe verso paginii cu specificatia „pe verso” si trogloditul care a citit a reprodus si formula „pe verso” ca el era un fel de robot care citea constiincios tot!!! Ar fi fost amuzant daca nu ar fi fost trist!!! De atunci a inceput sa-mi fie frica ca o sa ne transformam intr-o societate de roboti, adica de oameni fara sentimente, si mai presus, de orice,de fara de ratiune!! Sau poate de fara constiinta de sine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s