Cum am tăcut eu în faţa lui Constantin Noica.

Cum l-am cunoscut pe Constantin Noica înainte de 89? Întâi şi-ntâi i-am citit cărţile.  Adică: „Povestiri despre om” şi  „Trei introduceri la devenirea întru fiinţă”. Nu a fost deloc uşor dar argumentaţia filozofică îmi plăcea din ce în ce mai mult. Era o lume pe care abia o descopeream. Cărţile le purtam în poşetă şi le deschideam ori de câte ori aveam timp, adică prin autobuze sau pe la cozi. Citeam si reciteam ca să înţeleg mai bine.
Apoi, cândva, înainte de 85, am facut rost pentru câteva zile de o cameră la schitul de la Păltiniş. Ştiam că Noica îşi are pe-acolo sălaşul. Nu speram să îl întâlnim. Nici nu ştiam cum arată (dar arăta exact ca în poză). Aveam in buzunarul rucsacului o cărticică scrisă de el şi o citeam cu nesaţ deşi nu avea dreptate în toate motivaţiile lui (matematica are rigorile ei care nu pot fi neglijate, oricât de frumoasă era construcţia filozofică). Cartea era „27 de trepte ale realului”, luată de la un anticariat, cred.
Într-o frumoasă zi din acea vacanţă am aflat de la  un om de-al schitului că Noica va trece pe-acolo. L-am pândit şi l-am recunoscut. Aşa trebuia să arate un adevarat filozof. Imaginea lui modestă era perfectă. L-am oprit şi l-am întrebat dacă poate să ne dea un autograf pe carte (am fugit şi am adus-o repede). A fost mai mult decât amabil. Ne-a povestit despre viitoarea lui carte (Scrisori despre logica lui Hermes) şi despre ideile pe care voia să le dezvolte. Ne-a invitat să mai venim pe la dumnealui. Ne-a dat un autograf deosebit.  Ne-a mângaiat copiii pe cap căci se apropiaseră şi ei. Totul a fost excepţional. Cu o mică excepţie. Eu nu existam pentru el! Eu, singura din familie care îl citisem şi care îl iubeam pentru cele scrise, eram transparentă! Nu mă vedea! Se adresa doar barbatului care, deşi nu era prost, nu citise nimic din scrierile lui Noica. Nu eram fraieră. M-am prins repede dar nu am ştiut cum să reacţionez. Poate dacă aş fi deschis gura, s-ar fi lamurit Noica cum că ar fi avut ce discuta ŞI CU MINE. Dar nu puteam deschide gura ci puteam doar să dau afirmativ din cap. Căci, cu câteva zile inainte de aranjata vacanţă la schit, mie mi se rupsese un dinte din faţă. Nu puteam amâna rezervarea camerei şi am decis să amân repararea dintelui.  Adică eram ştirbă! Aşa am ratat să mă dau deşteaptă in faţa marelui Noica. Sau poate nu. Toate se întâmplă cu un motiv. Am rămas în continuare să  mă bucur că l-am cunoscut şi să mă bucur că nu i-am putut spune tot felul de stupizenii care mă caracterizează.

P.S. Noica va fi veşnic pentru mine tipul marelui idealist, al fraierului de calitate de care au ştiut să profite o groază de epigoni. El ştia şi accepta. Era deasupra tuturor. Toată admiraţia mea.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Aiureli, Pe vremea mea, Vorbe, vorbe, vorbe... și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Cum am tăcut eu în faţa lui Constantin Noica.

  1. Madman zice:

    Da, aveti dreptate. Totul se intampla cu un motiv. Numai ca timpul e singurul care ni-l poate revela.

  2. simplyeating zice:

    Fiind roman expat prin alte tari, ma intalnesc adesea cu acest comportament. Reactia mea este intotdeauna aceeasi „pierderea lui, nu a mea”.

  3. Ai aplicat inconstient si preventiv zicala romanesca „Daca taceai, filozof ramaneai”. Ai tacut si ai ramas folozoafa, ca si Noica 😉

  4. Pingback: „Şi totuşi omul redevine turmă. De ce?” | Jurnal de fraieră

  5. M….,
    Cu barbia stransa-n pumn
    Ma intreb ce sa iti spun
    De nu cumva entuziasmul
    Ti-a supranormat eroul.
    Totul are o masura
    Cumpanita bine de Natura.
    Printre ele…,
    Inflacararea devine ades nebuloasa,
    Cand este prea fastuoasa.
    Onu

  6. qwykx zice:

    :-)) ai fost tu prea emotionata , eu nu m-as fi lasat, i-as fi „tras-o” : „Oamenii iti cer sa-i confirmi, nu sa-i trimiti mai departe!” -:) desi n-as fi avut voie nici sa clipesc, caci nu putem judeca omul, omul e om, ci doar opera

  7. qwykx zice:

    sper ca ai inteles butada cuvantului

  8. Cyril zice:

    Today, I went to the beach front with my children.
    I found a sea shell and gave it to my 4 year old daughter and said „You can hear the ocean if you put this to your ear.” She
    placed the shell to her ear and screamed. There was a hermit crab inside and it pinched
    her ear. She never wants to go back! LoL I know this is totally off topic but I had to tell someone!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s