Timpul scurs. Aşteptarea.

Daca vii la voia întâmplării, niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.” Aşa il invăţa vulpea pe Micul Prinţ. Ritul  „e ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore” spunea ea. O frântură de poveste despre plăcerea aşteptării.
Toată viaţa am aşteptat să se întâmple câte ceva. Când eram mică asteptam să cresc ca să fiu independentă şi să pot merge singură pe munte sau la concert.  Când am fost mămică am aşteptat să crească copiii ca să nu mai trebuiască să-i mai legăn seară de seară. Câte trei ani pentru fiecare am aşteptat. Apoi am aşteptat ca să manânce singuri, pe scaun separat şi nu în braţele mele. Apoi mi-am dorit să depăşim litera „e mic” cu băiatul şi litera „r mic” cu fetiţa. Apoi am aşteptat şi am tremurat zilnic ca ei sa stea singuri, în siguranţă, cu cheia de gât. Apoi i-am învăţat şi am aşteptat ca să le placă matematica şi calculatoarele şi le-a plăcut. Am muncit pentru că-mi iubeam meseria şi, după primele două servicii în cercetare, extraordinare (cam 13 ani), am aşteptat să mă aprecieze careva pentru progrămelele complet deosebite pe care le făceam. Am aşteptat o vorbă de mulţumire, nu o promovare în carieră pe care nu dădeam doi bani. Fraieră, v-am mai zis eu. Aşteptam să vină seara şi să mă liniştesc după serviciu şi după alergat ca să fac rost, pe sub mână, de cartofi, ouă, carne, brânză.  Sau bani. Aşteptam să-mi vad copiii sătui deşi au fost zile în care mâncam cartofi de trei ori pe zi. Apoi am avut o perioadă lungă în care mă îmbrăcam doar în gri, culoare în care mă simţeam protejată şi aşteptam  să descopere cineva ce e in sufletul cenuşăresei din mine. Şi am descoperit că nimeni nu are timp pentru ceilalţi decât dacă are vre-un interes. Am aşteptat să scap de sărăcie dar pe acele vremuri toţi aveam cam aceleaşi salarii şi eu nu ştiam cum se fac banii. M-am bucurat de reuşitele copiilor şi am aşteptat să-şi facă un rost şi să plece. Şi au plecat. Şi au uitat.  La asta nu m-am aşteptat. Nu am ştiut ce-mi doresc. Dar niciodată, nicicum, nu am forţat pe cineva ca să rămână alături de mine. Indiferent de consecinţe. Acum că au plecat, aştept din nou măcar un telefon din partea lor sau o vorbă de îngrijorare atunci când e viscol sau furtună sau atunci când ei stiu ca nu mă simt bine.
Ce pot acum să mai aştept? Astept acum pensia iar banii fetiţei vin cu regularitate şi la asta nu m-am aşteptat, dar mă ajută să rezist în inutilitatea mea. Aştept uneori să-mi bată cineva la usă doar pentru mine şi nu de nevoie. Aştept să mă trezesc dimineaţa şi mă bucur de fiecare zi. Incă mă aşteaptă şi pe mine cei doi căţei comunitari şi cele câteva pisicuţe vagaboande şi ştiu că nimeni altcineva nu va mai avea grija lor. Datorită lor încă nu trăiesc chiar degeaba dar nici grozav rost nu mai am.
Ce pot acum să mai aştept? Aştept clipa când mă voi întâlni cu bunica, cu părinţii, cu socrii, cu unchiu’ şi tuşica, cu toţi cei pentru care nu am avut timp atunci când trăiau. Şi care au aşteptat la rândul lor.

PS Aştept să uit.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Timpul scurs. Aşteptarea.

  1. Dan zice:

    Lecţia de viaţă din rândurile de mai sus e că de fapt… nu ai avut o viaţă. Ţi-ai petrecut-o aşteptând şi îngrijindu-te de alţii. Nu e bine. „Micul prinţ” nu ţi-a folosit aşa cum ar fi trebuit să îţi folosească.
    Morala e de fapt alta: Nu aştepta, că vine. Între timp vezi-ţi de treabă. Dacă n-ai, fă-ţi! (În general vorbind, repară-ţi avionul ca să poţi zbura mai departe. În deşert nu-ţi foloseşte faptul că ştii să desenezi o oaie în cuşcă, şerpi boa sau elefanţi.)

  2. vax-albina zice:

    Mi-a folosit. Datorită culorii grâului. Si, cum zicea aviatorul din micul prinţ „Uitaţi-vă la cer. Întrebaţi-vă: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Şi veţi vedea cum totul e altfel… Şi nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodată…”

  3. Mirela zice:

    Mda. Te apreciez pentru tot ce ai scris aici, mai putin pentru „…dar mă ajută să rezist în inutilitatea mea”. Cum sa-ti spun… crezi ca e cineva util sau de neinlocuit pe lumea asta ? Eu n-am facut in viata nimic din lucrurile importante realizate de tine, sigur ca am un sentiment de profunda ratare, dar vad si aud des in jurul meu oameni care le-au facut pe toate, pe cele agreate sau impuse de societate adica : s-au casatorit, au facut copil, au ridicat o casa, au plantat un pom, au facut bani, au creat locuri de munca unora care la randul lor tin o familie, etc.. si tot nu-s multumiti/ fericiti. Asta e si cam greu atunci cand esti inteligent si te gandesti tot timpul la sens si rost personal, ca de-aia e vorba aia „unde e multa minte e si multa suferinta”. Adica ce vreau sa spun e ca inutilitatea ne caracterizeaza pe absolut toti, in sinea noastra… exceptie facand doar marii inventatori de diverse, care ei macar au contribuit la binele semenilor. Poate ca pana la urma asta e secretul – sa te dedici altora, cum si cat poti, ca sa ai macar in momentele alea un sentiment de implinire. Deci, cum ar veni, tu ai avut o viata cu rost. Eu asa inteleg.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s