Viaţa ca la ţară

În poză este prima roşie obţinută prin eforturi proprii. Prin februarie am cumparat o roşie, i-am scos seminţele cu culcuşul lor cu tot şi le-am pus în ghiveci. După ce au crescut plăntuţele le-am răsădit în pahare de plastic şi le-am privit cum cresc între geamurile de la baie. Abia pe 15 mai, că a fost frig, le-am pus în găletuşe separate pe balcon. Acolo e grădina mea. Plantele sunt aproape de un metru. Cu copilitul ca cu copilitul (sic) dar cu cârnitul am ceva probleme de înţelegere. Eu care las şi buruienile să trăiască mi-e greu să rup din plante. Iar acum pândesc fiecare floricică să văd dacă rodeşte. Aşa-s eu, ca tot omu’: am, n-am, îmi fac de lucru. Şi totuşi, aproape toată viaţa mi-am dorit să trăiesc la ţară. Satul meu visat era descris în Sadoveanu, în Gorki, în Coşbuc iar ţăranii erau sfătoşi, blajini si şugubeţi ca in hanul Ancuţei (de exemplu), niciodata pragmatici ca cei din Marin Preda.  Ţăranul meu era cel descris de părintele Stăniloae, plin de bun simţ şi de credinţă curată. Am realizat la bătrâneţe că acel sat şi acei ţărani sunt foarte greu de găsit şi că nu am puterea fizică să-i mai caut, aşa ca am rămas, cu tristeţe, la oraş. E drept că în anii demolării am trăit la fel ca în cel mai oribil sat: cu sobe cu lemne şi cenuşa corespunzătoare, cu apa cărată din curte căci nu avea presiune să urce un etaj şi deci cu spălat si clătit la găleată, cu noroaie pe toate părţile caci se demola pretutundeni in jur. A trecut. Iar amintirile cu vizitele la ţară au devenit tot mai frumoase după trecerea timpului. Am dormit doar în trei dăţi într-o casă de ţăran: o dată la Gura Râului, cu părinţii care trebuiau să semneze că renunţă la nu ştiu ce moară a unor rude de-ale bunicului şi, de două ori, la Sibiel. Aş vrea ca raiul (daca există) să semene cu Sibielul copilăriei mele. Acolo am mancat mere din pom, am stat în mirosul de mere căzute, am fost la cules de zmeură alături de urs, am dormit în fân încercând sa nu mă speriu prea tare, precum copiii de oraş, de micii păienjeni care fojgăiau pe-acolo. Nenea Florea m-a lăsat să ma urc pe cal şi declar că era mult mai incomod decât pe o bicicletă (nu ca aş fi avut vreodată o bicicletă a mea). Mâncarea avea gust şi aerul avea miros. Le-am povestit şi copiilor mei ce frumos miroase la ţară şi, mergând o dată cu copiii prin Răşinari spre Curmătură, ei, ţinându-se de nas şi păşind cu grijă printre baligile de pe drum m-au intrebat nedumeriţi dacă într-adevăr acela era mirosul meu preferat… Revenind insă la Sibiel îmi mai amintesc şi de o plimbare cu căruţa care mi s-a părut fantastică până a doua zi când m-au durut toate oasele de la zdruncinăturile pe care nici nu le observasem. Astea fiind experienţele şi nimic nefiind ce părea a fi, m-am resemnat.
Şi totuşi…Incercaţi să-l recitiţi pe George Coşbuc şi viaţa la ţară va fi din nou frumoasă.
PS. „Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. … Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi” (Liviu Rebreanu)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Aiureli, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Viaţa ca la ţară

  1. Serenity zice:

    Tot ce povestesti e frumos si imi aduci aminte chestii asemanatoare traite de mine in alte vremuri si in alte locuri. Very nice !

  2. DanySo zice:

    Am citit cu multă plăcere cea ce ai povestit. Deja azi dimineața am citit povestea cu răsadurile de roșii…. iar acuma după-masă am revenit să mai citesc odată … de data asta până la sfârșit. Da… știu cum e să-ţi fie dor de „la țară” am trăit-o și eu până acuma două luni …. căci eu după 9 ani trăiți în centrul orașului … am revenit la țară. Şi mă simt ca-n paradis ! Am fost în București în februarie 2011 , patru zile. Vreau să spun că … eu nu aș fi putut să-mi imaginez că există așa ceva. Aşa un oraş aglomerat eu nu am văzut niciodată şi nu cred că o să mai văd. Vreau să spun că am mai văzut Bucureștiul şi în anii 1968, 1975, 1976 şi 1982. Dar ce am văzut în 2012 este incredibil…
    Punct !
    Apropo de bloggeri, ce bine îi merge şi lui Arhi .

    • vax-albina zice:

      Bucurestiul e o aglomerare de stresati cu masini. E un oras pentru soferi. E grozav ca a putut alege viata la tara.
      Dar ce memorie buna ai de iti amintesti datele vizitelor.
      Si DA. Arhi e OK. Are umor si are masura. Sper ca iti place.

  3. DanySo zice:

    Apropo că am tot scris despre bloggeri, moshe este acesta ” http://moshemordechai.ro/ ” iar petreanu este acesta „http://www.petreanu.ro/ ” ???

    • vax-albina zice:

      Nu cred ca vei reveni ca să citești. Scriu ca să scriu. Îl știu pe Petreanu de pe vremea când era ziarist la Azi. Îl știu pe Bejan de pe vremea când nu apărea pe sticlă și îi comentam postările de pe blog. Normal că m-am oprit atunci când cei indicați au devenit persoane publice. Fiecare cu drumul lui.
      Ps. mi-au plăcut grădina și pisicuțele tale.

      • Daniel Varga zice:

        Da… fiecare cu drumul lui. Dar internetul ne oferă posibilitatea să ne abatem din drumul nostru … și ne mai uităm în dreapta și-n stânga. Apropo de Petreanu și Bejan … nu mai intră în aria mea de interes, eu trăiesc în altă lume. Cândva am încercat să intru în lumea asta a blogurilor dar nu e lumea mea.
        Am pus alte fotografii cu grădina mea … și cu pisicuțe ! http://danyso.blogspot.hu/2016/04/in-gradina-mea.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s