Casa părintească. Prima copilărie.

Casa în care locuiam cu părinţii la Sibiu era o casă tipică: cu obloane, cu solzişori de tiglă, cu ochişorii deschişi pe acoperiş, cu doi castani imenşi care-şi scuturau castanele cu zgomot de toamnă. In spatele porţii mari era o curte interioară în care convieţuiau doi corcoduşi (în unul din ei aveam un fel de băncuţă pe care citeam), un cais, un prun, un vişin, zmeură (pe care o număra domnul Binder dimineaţa ca să nu luam şi noi, copiii, din boabe), căpşuni, struguri albi şi struguri negri, straturi de legume şi de flori. Cum Nicuşor Ceauşescu era forţat de părinţi să demoleze şi el ceva, a demolat în Sibiu doar o jumate de stradă, acea jumate în care era şi casa noastră. Iar vecinii demolaţi aveau in curte agrişe – fructe pe care unii nici nu le mai cunosc. Ceilalţi vecini – liliac, tei şi rabarbara. Copilul din mine îşi aminteşte doar gustul fructelor, uneori luate pe ascuns. Iar casa a rămas doar în vise.
În faţa casei era un spaţiu numit „Piaţa verzelor”. Prin 52 acolo se ţineau mitinguri. Noi trebuiam sa închidem obloanele şi să le blocăm căci aşa zicea miliţia. Dupa ceva timp, în loc de mitinguri, în piaţă se strângeau oamenii pentru a pleca să defileze pe strada principală. Cunoscuţi şi necunoscuţi ne băteau la geam ca să ceară un pahar cu apă sau voie la closet. Distracţia noastră, a copiilor, era dupa golirea pieţei când căutam pe jos seminţe de dovleac neconsumate şi bănuţi pierduţi. Incă nu existau seminţe de floarea soarelui sau nu erau consumatorii potriviţi în acea parte de lume.
Pe stradă maşinile treceau rar şi uneori treceau trăsuri în drum spre gară. Iarna treceau sănii trase de cai şi tatăl prietenei Uta a închiriat o dată o sanie mare de care ne-am agăţat toţi săniuţele in şir. Caii lăsau grămăjoare de „gunoi” pe care mă punea bunica să-l strâng cu făraşul ca să-l pună la flori. Îmi amintesc câtă ruşine îmi era dar nu aveam curajul să refuz.
Cel mai frumos era insă toamna, când venea şi se instala circul. Roata morţii, leagăne de tot felul, jongleri, acrobaţi, ringispiel mare pentru adulţi şi mic, pentru copii (lanţuri cred ca le zicea în alte locuri), corturi cu chestii în formol unde nu aveam voie decât in prima cameră şi nu în cealaltă cu oribilităţi cum ni se spunea. Seara era o feerie de lumini. Cum cei de la circ luau apa de la noi din curte, noi, copiii aveam un fel de regim privilegiat de care părinţii nu ne lăsau să profităm. Îmi amintesc că un pitic m-a întrebat pe ce dată eram născută şi a zis că şi el s-a nascut în aceeaşi zi. Le-am spus fericită, tuturor, marea chestie şi nimeni nu mi-a spus cât de fraieră eram, aşa că am ramas fraieră până în ziua de azi.
Mai apoi in piaţă s-au adus pietre de râu între care ne jucam şi hrăneam păpuşile de cârpă. Aveam farfurioare mici şi tacâmuri mici şi ruginite şi mestecam ceara de la lumânări în gură până se muia ca sa modelam mici franzeluţe.
Abia apoi s-a facut parcul.  Era plin de trifoi si faceam bucheţele de trifoi cu patru foi. Am ramas cu fixaţia: de câte ori văd un petec de trifoi mă opresc să mai găsesc unul cu patru foi. Parcul Tineretului l-au prins şi copiii mei. Joaca lor periculoasă pe zidurile vechi ale grădinii Ursulinelor din spatele parcului am aflat-o abia târziu.
PS. Dacă tot vorbesc de prima copilărie mă întreb şi vă întreb: de ce primele poezii pe care le-am învăţat par scrise pentru copii hoţi?
Vezi poezia:
„Căţeluş cu părul creţ
fură raţa din coteţ.
El se jură că nu fură
Dar l-am prins cu raţa-n gură”
sau cântecelul:
„Coană vulpe fii cuminte,
Nu mai tot fura,
Nu mai tot fura,
Gâşte fripte şi plăcinte nu-s de mutra ta,
Gâşte fripte şi plăcinte nu-s de mutra ta.”
Parcă şi Ienăchiţă Văcărescu are acelaşi tip de mesaj:
„Într-o grădină,
Pe o tulpină,
Zării o floare, ca o lumină.
S-o tai, se strică,
S-o las, mi-e frică,
Că vine altul şi mi-o ridică.”
Pot da şi alte exemple, ideea este aceeaşi: de mici suntem trataţi ca hoţi sau e doar o formă de educaţie? Citind şi ascultând ştiri mă întreb dacă nu cumva efectul este invers…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Aiureli, Vorbe, vorbe, vorbe.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Casa părintească. Prima copilărie.

  1. arakelian zice:

    o sa zic doar de agrise. Eu vazui in copilarie doar dincolo de un gard, prin care imi strecuram mana sa fur cate una. Acccreeeeeeee. si mai veneam sa fur.
    DUpa 25 ani, in piata bruxeleza, pe o taraba la niste localnici remarc amintirea copilariei: agrise!! Ii intreb cum se cheama, eu tinand minte numele de aguride. Ei imi zic ceva de genul ahhfusgkgdsfdgddgdgd . Apoi reconstitui cu ajutorul mamei google: groseille de maquereau. O sa apara din nou, in august. 2-3 sapt.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s